Mihai Eminescu a fost ucis?! Moartea sa stârnește controverse și după 130 de ani. Ultimele versuri sunt răscolitoare!

15 ianuarie 2019 împlinește 169 de ani de la răsăritul Luceafărului mioritic Mihai Eminescu, Poetul nepereche al neamului românesc. Venea pe lume la Botoșani, într-o dimineață de marți, 15 ianuarie 1850, „la patru ceasuri și cinsprezece minute evropienești”, cum nota chiar tatăl său, „căminarul” Gheorghe Eminovici, într-o psaltire veche. Avea să plece din această lume 39 de ani mai târziu, tot într-o zi de 15, dar iunie, a anului 1889, era într-o sâmbătă… Tulburător, tot la „la patru ceasuri și cinsprezece minute evropienești”, ca la naștere…

Despre moartea lui Mihai Eminescu sunt mari controverse, ca și despre boala care l-a chinuit în ultima parte a vieții. Eminescologi reputați, dar și personalități ale acelui timp, prieteni, ziariști, rude ale Poetului se contrazic în ceea ce privește cauza, modul și chiar data în care Luceafărul mioritic s-a înălțat printre luceferii cerești. O variantă îngrozitoare a fost aceea că Mihai Eminescu a fost ucis!

Mihai Eminescu a fost ucis?! Moartea sa stârnește controverse și după 130 de ani

În 28 iunie 1926, ziarul „Universul” publica mărturia zguduitoare a domnului Dumitru Cosmănescu, despre care se scria în prezentare că „a fost într-o vreme coafor al Regelui, având prăvălie sub vechiul Jockey-Club, îl «servea» adeseori pe Eminescu, care venea acolo împreună cu alţi prieteni”. Iată, în continuare, ce afirma domnul Dumitru Cosmănescu în legătură cu moartea lui Mihai Eminescu.

„Era un om domol şi foarte aşezat. Vorbea totdeauna frumos, ori cu cine ar fi stat de vorbă. Şi avea mare plăcere să-l «servesc» eu. Cum intra, întreba : «Da’ unde e Dumitrache ?». Eu, ca unul care, slavă Domnului, la vârsta mea pot zice că sunt «specialist» şi că am servit mii şi mii de oameni, mi-aduc aminte şi acum că avea un păr frumos negru, ondulat, dat peste cap. Mustaţa, mică, era tot neagră. De ’mbrăcat nu l-am văzut niciodată rău îmbrăcat, îi plăceau cravatele negre, făcute «fundă». Vorbea cu mine, vorbea cu lucrătorii, şi mai ales şedea de vorbă cu d. Ardeleanu, patronul meu de pe vremuri, povestind tot felul de lucruri, fiindcă Ardeleanu era om citit, şi fusese şi la Paris, studiind să se facă avocat”.

Cânta „Deșteaptă-te, Române!” când a fost lovit…

„Când s-a întâmplat nenorocirea că s-a îmbolnăvit, Eminescu a fost dus la Şuţu (n.a. – este vorba despre Sanatoriul de Boli Mentale al doctorului Şuţu, de pe strada Plantelor din Bucureşti), unde i s-a dat o cameră a lui, mai bună ca altora. Mă chema tot pe mine să-l servesc şi acolo, şi mă duceam bucuros. Uneori veneau să-l vadă prieteni, Grigore Manolescu, Hasnaş şi alţii care-i ziceau lui Eminescu «Maestre» şi el râdea, bătându-i pe umăr. Cât a stat la Şuţu, eu cel puţin nu l-am văzut altfel decât scriind. Scria toată ziua, coli peste coli, şi era foarte liniştit. Dar soarta a făcut însă ca într-o zi să-l văd murind, aş putea zice, pe braţele mele.

 Venisem la Şuţu, cam pe la 3 după amiază. Pe la vreo 4, cum era cald în cameră, Eminescu zice uitându-se lung la mine: «Ia ascultă, Dumitrache, hai prin grădină, să ne plimbăm şi să te învăţ să cânţi Deşteaptă-te, Române!». Eu care ştiam că nu e bine să-i fac împotrivă, am ieşit cu el în grădină, unde se vede că-l trăgea soarta. Şi a început să cânte «Deşteaptă-te, Române!», şi eu după el. Cânta frumos, avea voce.

Cum mergeam amândoi, unul lângă altul, vine odată pe la spate un alt bolnav d’acolo, unu’ furios care-a fost director sau profesor de liceu la Craiova şi, pe la spate, îi dă lui Eminescu în cap cu o cărămidă pe care o avea în mână. Eminescu, lovit după ureche, a căzut jos cu osul capului sfărâmat şi cu sângele şiruindu-i pe haine, spunându-mi: «Dumitrache, adu repede doctorul că mă prăpădesc… Asta m-a omorât!». L-am luat în braţe şi l-am dus în odaia lui, unde l-am întins pe canapea. I-m potrivit capul pe pernă, şi când am tras mâna, îmi era plină de sânge. Au venit doctorii, cu Şuţu în cap, şi ne-au spus să tăcem, să nu s-audă vorbă afară, că nu e nimic… Dar, spre dimineață, bietul Eminescu murise!”.

Varianta loviturii în cap, susținută și de sora sa, Harietta Eminescu!

Deși pare greu de crezut această variantă a morții lui Mihai Eminescu, ziarul „Universul” din acea dată de 28 iunie 1926 amintea că un nepot al doctorului Șuțu relata unui poet al începutului de secol 20 că „D. Mihai Eminescu ar fi fost lovit cu o cărămidă în cap de tenorul Petrea Poenaru, alienat internat la Șuțu și cari mai lovise pe d. Mihai Eminescu cu o piatră dintr-o praștie în frunte, provocându-i un erizipel. Cee ce ne face a crede versiunea desconspirată de d. Dumitru Cosmănescu. Nepotul doctorului Şuţu a explicat şi motivele, lesne de înţeles, pentru care versiunea oficială n-a consemnat evenimentele aşa cum s-au petrecut ele în realitate”.

Mai mult, însăși Henriette (Harieta) Eminescu, sora Poetului, susținea la fel: „Atâta vă spun şi vă rog să spuneţi la toţi că nenorocitul meu frate a murit în cea din urmă mizerie şi moartea i-a fost cauzată prin spargerea capului ce i-a făcut-o un nebun, anume Petrea Poenaru. Să ferească Dumnezeu şi pe cei mai răi oameni din lume să fie instalaţi la d-rul Şuţu, că fiecare va avea sfârşitul iubitului meu frate”.

Ultimele versuri ale lui Mihai Eminescu sunt răscolitoare…

Părerile sunt foarte împărțite. Eminescologi reputați nu cred în această variantă a morții inegalabilului Poet. Sun, însă, și istorici care spun că trebuie luată în considerare și mărturia „coaforului regal” Dumitru Cosmănescu. Cert este, deși marele istoric și critic literar George Călinescu pune și asta la îndoilă!, că Mihai Eminescu a plecat din această lume pe 15 iunie 1889, la ora 4:15, din rezerva sa de la Sanatoriul de Boli Mentale al doctorului Şuţu, de pe strada Plantelor din Bucureşti. Cauza oficială a decesului a fost „stop cardio-respirator”. În halatul ponosit în care murise a fost găsit un carneţel, pe care erau scrise ultimele versuri ale Luceafărului.

Au fost publicate prima oară în 23 iulie 1889, în revista „Fântâna Blanduziei”, prin grija lui Ilie Ighel Deleanu, care le prezenta astfel: „Din notesul despre care am făcut menţiune în numărul trecut am mai putut scoate următoarele strofe, pe care le punem sub ochii cititorilor, întocmai cum se găsesc ele scrise în ultimele clipe de viață de marele nostru dispărut”. Titlul „Stelele-n cer” a fost pus de Ilie Ighel Deleanu după primul vers…

„Stelele-n cer
Deasupra mărilor
Ard depărtărilor
Până ce pier.

După un semn
Clătind catargele
Tremură largile
Vase de lemn.

Nişte cetăţi
Veghind întinsele
Și necuprinsele
Singurătăţi.

Orice noroc
Şi-întinde-aripile
Gonit de clipele
Stării pe loc.

Până ce mor,
Pleacă-te, îngere
La trista-mi plângere
Plină de-amor.

Nu e păcat
Ca să se lepede
Clipa cea repede
Ce ni s-a dat?”…

• „Nenorocirea cea mare a vieţii e să fii mărginit să nu vezi cu ochii tăi, să ştii puţine, să înţelegi rău, să judeci strâmb, să umbli orbecăind prin o lume pentru tine pustie şi să fii nevoit a căuta afară din tine compensaţiuni pentru munca grea a vieţuirii“ – Mihai Eminescu
• „Eminescu era om de o vigoare trupească extraordinară, fiu adevărat al tatălui său, care era munte de om, şi ca fire, grădină de frumuseţe, şi ar fi putut să ajungă cu puteri întregi la adânci bătrâneţe dac-ar fi avut oarecare purtare de grijă pentru sine însuşi şi-ar fi fost încă [de] copil îndrumat a-şi stăpâni pornirile spre exces. El era însă lipsit cu desăvârşire de ceea ce în viaţa de toate zilele se numeşte egoism, nu trăia prin sine şi pentru sine, ci pentru lumea în care-şi petrecea viaţa şi pentru ea. Trebuinţele, suferinţele şi durerile, întocmai ca şi mulţumirile lui individuale, erau pentru dânsul lucruri nebăgate-n seamă. Ceea ce-l atingea pe el erau trebuinţele, suferinţele, durerile şi totdeauna rarele bucurii ale altora. De aceea, zicea el, că sunt multe dureri şi puţine plăceri – nu pentru el, ci pentru lumea oglindită-n sufletul lui” – Ioan Slavici