Se împlinesc cinci ani de la moartea poetului Adrian Păunescu

Scriitorul, jurnalistul şi omul politic Adrian Păunescu s-a născut la 20 iulie 1943, în comuna Copăceni, judeţul Bălţi Basarabia, şi s-a stins din viaţă la 5 noiembrie 2010, conform Agerpres.

A lucrat în presa scrisă ca redactor la revistele Amfiteatru (1966-1968), România literară (1967-1970; redactor-şef adjunct) şi Luceafărul (1970-1972). Din 1973 până în 1985 este redactor-şef al revistei Flacăra. În aceeaşi perioadă a iniţiat şi a condus Cenaclul Flacăra, adevărat fenomen de masă, cu care susţine, până la interzicerea sa, în 16 iunie 1985, 1.615 manifestări de muzică, poezie şi dialog.

La 7 mai 1990, înfiinţează Cenaclul ”Totuşi iubirea”. Noul cenaclu susţine concerte de mare succes, în ţară şi dincolo de actualele graniţe, în special la Chişinău.

De-a lungul anilor desfăşoară o activitate extrem de bogată ca ziarist. Colaborează la: România liberă, Scânteia tineretului, Magazin, Săptămâna, Luceafărul, România literară, până în 1990, şi, după liberalizarea presei din decembrie 1989, la Românul, Libertatea, Pro Sport, Gazeta sporturilor, Republica, Timpul, Sport Star, 7 Zile, Jurnalul naţional, Sportul românesc etc.

Realizator de emisiuni social-culturale la Televiziunea Română (1971-1981), al emisiunii radio Cenaclul Flacăra (1980-1985). Proprietar, fondator şi preşedinte-director general al Editurii şi Fundaţiei ”Adrian Păunescu” SRL (din 1990). A condus revista ”Flacăra lui Adrian Păunescu”.

Ca poet, a debutat în revista Luceafărul (1 mai 1960), iar editorial cu volumul ”Ultrasentimente” (1965). A publicat foarte multe volume de versuri, printre care: ”Mieii primi” (1967), ”Fântâna somnambulă” (1968), ”Istoria unei secunde” (1971), ”Repetabila povară” (1974), ”Pământul deocamdată” (1977), ”Manifest pentru sănătatea pământului” (1980), ”Iubiţi-vă pe tunuri” (1981), ”Rezervaţia de zimbri” (1982), ”Totuşi, iubirea” (1983), ”Viaţa mea e un roman” (1987), ”Sunt un om liber” (1989), ”Poezii cenzurate” (1990), ”Româniada” (1993), ”Front fără învingători” (1995), ”Infracţiunea de a fi” (1996), ”Tragedia naţională. Sonete şi alte poezii noi” (1997), ”Deromânizarea României” (1998), ”Cartea cărţilor de poezie” (1999) (integrala poeziilor apărute în volume, cu un capitol de versuri inedite), ”Până la capăt” (2002), ”Liber să sufăr” (2003), ”Din doi în doi” (2003), ”Antiprimăvara” (2005), ”Un om pe nişte scări” (2006), ”De mamă şi de foaie verde” (2006), ”Copaci fără pădure” (2006), ”Vagabonzi pe plaiul mioritic” (2007), ”Rugă pentru părinţi” (a IV-a ediţie, 2007), ”Încă viu” (2008), ”Libertatea de unică folosinţă” (2009).

”Eu nu aş fi vrut neapărat să împlinesc 66 de ani. Vroiam să o ia înapoi ceasornicul, să o ia înapoi calendarul, numai că nu se poate, şi atunci, fatalmente, trec prin această încercare. 66 de ani înseamnă şi mai multă tristeţe, şi mai multă responsabilitate, şi mai multă speranţă, pentru că eu sunt de ani şi ani victima nobilă a unui pariu cu istoria. Eu am tot spus că nu vreau să mor înainte de a vedea o ţară a tuturor românilor din toate provinciile lor natale. (…) Ce era dacă eram numai poet? Care era substanţa scrisului meu, să zicem aşa, a operei mele? Nu era nimic. Era un vid coafat. Eu am împrumutat din durerile contemporanilor mei, mi-am împrospătat propria durere cu durerea contemporanilor mei. Am fost în permanentă relaţie cu neamul meu. Am fost în incendiu. Am trăit iubind şi, cum am zis despre Bob Dylan, ‘Şi am murit trăind”’, a declarat Adrian Păunescu, în ultimul interviu acordat Agerpres.

Citeste mai mult pe REALITATEA.NET