Mutilată în copilărie de un ”maidanez”, o vedetă NU susţine legea eutanasierii

Ionuţ Cataramă   
în Reality show
12/09/2013, 09:37
Mutilată în copilărie de un ”maidanez”, o vedetă NU susţine legea eutanasierii GALERIE FOTO

“Nu-mi este si nu mi-a fost niciodata frica de catei!”. Asa isi incepe povestea Andreea Popescu, dansatoarea care, la numai trei ani, a fost mutilata de un caine si a fost operata pe viu pentru ca viata sa nu-i fie pusa in pericol.

Nu condamna pe nimeni, nu cauta vinovati si nici pretexte sa urasca…

Vrei să citești acasă, în siguranță, TAIFASURI, revista ta preferată? Abonează te ACUM doar la oficiile Poștei Române! Surprize + CD urile preferate doar pentru ABONAŢII TAIFASURI

In plina campanie de curatare a Romaniei de maidanezi, cea mai ferventa sustinatoare se demonstreaza a fi, culmea, o victima a unui caine. Fosta dansatoare a Deliei, Andreea Popescu a fost la un pas sa-si piarda viata in coltii unui dulau, insa tocmai cei care ar fi putut sa o indeparteze de animale, parintii ei, ai invatat-o sa le iubeasca, chiar pe patul de spital in care Andreea a petrecut trei saptamani dupa prima operatie.
Dansatoarea a trait clipe crunte care-I revin pregnant in minte si care i-au marcat tot restul vietii.

“Aveam trei ani. Am fost muscata de un caine cand eram in vacanta de Paste la bunici, la tara, langa Dragasani. Trebuia sa mergem la biserica si bunica era in “casa noua” sa se imbrace cu hainele bune. Eu care eram intr-o agitatie continua, i-am promis ca o astept in curte. Dar eu, deja, in timpul ala, imi faceam planul cum sa hranesc catelul vecinului care era in fata portii de vizavi. M-am dus in bucataia de vara si am luat o bucata de mamaliga. Am traversat strada si m-am dus direct la caine.

Nu a reactionat violent nicio clipa, din contra, dadea din codita. Asa ca eu i-am dat mamaliga, dar nu stiu ce a fost in capul meu, si am incercat sa-l mangai in timp ce manca… A reactionat instinctiv. Vina nu a fost a cainelui pentru ca el nu deosebeste un copil de un om mare si m-a vazut ca pe-o amenintare”, povesteste Andreea, fara resentimente.

Detaliile incidentului insa sunt socante si nu-I scapa niciunul. Toate ii revin in minte la fel de clar ca atunci cand animalul s-a napustit asupra ei…
“M-a apucat de cap si m-a tarat in sant unde a continuat sa ma muste. Atunci, un satean a trecut si m-a salvat dand cu pietre in caine. Am fost intinsa in mijlocul drumului si imi amintesc clar ca se stransesera foarte multi oameni in jurul meu. Atunci a iesit bunica mea care a lesinat si, din spusele ei, fratele meu, cand m-a vazut, a fugit in casa zbierand”.

“Am fost operata pe viu in bratele bunicului!”

Din momentul in care a fost preluata de Ambulanta, drama copilei a continuat…

“Salvarea m-a plimbat de la Dragasani la Valcea, de la Valcea la Pitesti si abia in al treilea spital din Bucuresti au acceptat sa-si assume riscul de a ma opera. Operatia fost facuta pe viu deorece anestezia putea fi letala. Am fost operata stand in bratele bunicului.

Am stat trei saptamani in spital, iar mama si tata s-au mutat cu mine acolo. In fiecare zi ii ziceam mamei sa nu ma planga ca eu sunt “mumoasa” (n.r. frumoasa). Intr-o zi m-am intors cu fata la oglinda si i-am zis: “Vezi, mami, ti-am zis ca sunt mumoasa!”, isi aminteste Andreea ca si cum totul s-ar fi intamplat ieri.

De ce nu uraste cainii? Simplu: pentru ca a fost invatata sa-I iubeasca. Iar asta, in ciuda nenorocirii prin care a trecut!
“Tata si mama imi citeau in fiecare zi carti cu catei si imi spunea ce animale bune sunt… Si au avut dreptate!

 

Tin minte tot, absolut tot. Tin minte cum plangea bunica mea cand si-a revenit din lesin si eu eram intinsa pe soseaua aia, tin minte cum ma privea fratele meusi credea ca am sa raman toata viata altfel…

Dupa toate astea, au urmat numeroasele operatii pentru a fi din nou “normala”. Nici nu mai stiu cate au fost, de la a saptea am incetat sa le mai numar.”

“Nu am dat vina, nici pe bunica, nici pe mama ca m-a lasat in vacanta acolo, nici pe caine, nici pe viata, nici pe Dumnezeu…”

Surprinzator este ca nimic din toate acestea nu au facut-o pe Andreea sa se teama de caini, fie ei si maidanezi. “La cateva luni dupa ce am fost muscata si imi revenisem oarecum, pupam in bot toti cateii care-mi ieseau in cale. Nu se cheama inconstienta, probabil multi asa ar zice. Ci pur si simplu, in mintea mea de copil nu am generalizat… Ca si acum!

Nu am dat niciodata vina pe nimeni, nici pe bunica, nici pe mama ca m-a lasat in vacanta acolo, nici pe caine, nici pe viata, nici pe Dumnezeu… Asa a fost sa se intample, ca asa am vrut eu sa-l deranjez in momentul ala, in care manca.”

Pe chipul Andreei se vad inca semne ale coltilor acelui caine, chiar si acum, dupa atatea operatii. Complexe au existat si exista inca…

“O sa le am toata viata. Nu stiu daca viata mea ar fi fost altfel, pentru ca eu altfel nu ma stiu. Si totusi, nu cred ca cicatricea de pe fata a fost un impediment in viata mea. Cainii n-am sa-i urasc vreodata, asa cum nu am sa urasc oamenii pentru ca unul mi-a facut rau.”

 

Închide ×