Foto. Banii şi luxul Ceauşeştilor

Pâna în decembrie 1989, când au sfârşit rapuşi de gloanţele Armatei la Târgovişte, soţii Nicolae şi Elena Ceauşescu s-au crezut, fără tăgadă, nemuritori! Din fericire, nemurirea Ceauşeştilor se rezumă la amintiri, la tabloidizare excesiva, la regretele unora şi, mai ales, la grandomania care le-a sporit celebritatea. Citiţi şi ramâneţi uimiţi! Cam aşa se putea trai chiar şi înainte de Revoluţie…

Elena Ceauşescu, de la patru clase la cea mai galonată femeie din lume!

În perioada în care Ceauşescu a venit la putere, soţia, Elena cea urâta si rapace, era o persoana încă necunoscută. Curând însă, în calitate de nevastă a „celui mai iubit fiu al poporului”, „to’ar’şa” a început să-şi dea în petic, precum ţăranul ajuns împărat. Micuţa dictatoare a făcut o pasiune din a colecţiona rapid o grămadă de titluri: director al Secţiunii pentru Chimie din cadrul Consiliului Suprem pentru Dezvoltare Economică şi Socială a României, vicepreşedinte al Consiliului Naţional pentru Ştiinţă şi Tehnologie (care a fost creat special pentru ea!), membru titular al Academiei Române, doctor, inginer…

Care era însă modelul la care tânjea ambiţioasa femeie? Ion Mihai Pacepa, fostul şef al Securităţii, dezertat ulterior în SUA, povesteşte: „În 1973 am fost cu Elena la Buenos Aires, când, fascinată de ambiţiile politice ale Isabelei Peron, s-a hotărât să selanseze şi ea în viaţa politică activă. În cadrul nemaiîntâlnitului cult al personalităţii creat în jurul lui Ceauşescu, Elena a promovat rapid pe scena politică: membră a Marii Adunări Naţionale, membră a Comitetului Central al PCR, membră a Comitetului Politic Executiv şi membră a Biroului Permanent, ultimul organism invenţia lui Ceauşescu pentru a concentra puterea în mâinile sale si ale soţiei”. Deşi terminase doar patru clase, tovarăşa academician a ţinut neapărat să-şi dea doctoratul în chimie înca de pe vremea în care soţul său nu era decât numărul 2-3 în partid. La 20 martie 1964, Elena Ceauşescu s-a înscris pentru teza de doctorat. Academicianul Constantin Neniţescu, şeful Catedrei, decan al Facultăţii de Chimie Industrială din cadrul IPB ţi o somitate la nivel mondial, s-a opus la acea vreme categoric. „Magistrul”, cum era supranumit de studenţi şi de colegi, a scăpat ulterior de represaliile regimului Ceauşescu doar datorită celebrităţii sale la nivel internaţional. Altfel, Ceauşeştii erau extrem de răzbunători cu toţi cei care nu le satisăfaceau pretenţiile, uneori aberante. Partidul a găsit însa o soluţie şi pentru situaţia delicatp a Elenei Ceauşescu. Astfel, Insti tutul de Chimie Macromoleculară „Petru Poni”, din subordinea Filialei Iaşi a Academiei, facea cunoscut ICECHIM-ului, în anul de graţie 1964, că „s-a aprobat înscrierea Elenei Ceauşescu la aspirantură, specialitatea chimie macromoleculară. Termenul de doi ani pentru susţinerea examenelor de candidat a început în martie 1964” (adresa nr. 253, semnată de prof. dr. I. Zugrăvescu). De menţionat că teza de doctorat a Elenei Ceauşescu, intitulată „Polimerizarea stereospecifică a izoprenului”, a fost elaborată, de fapt, de prof. univ. dr. Osiaş (vă sună cunoscut, apropo de carţile scrise la foc automat de puşcăriaşi faimoşi din ziua de azi?!), lucrarea fiind trimisă la amintitul institut ieşean pentru a fi susţinută de cea care pretindea că ar fi realizat-o. Acolo, Elena Ceauşescu a bifat examenul (de fapt, o formalitate) în faţa profesorului Simionescu, iar diploma de doctorat i-a fost semnată ulterior de profesorul Sorin Roşca, decanul secţiei de Chimie Industrială de la Bucureşti.

Pacepa, despre pasiunea bolnavicioasă a „Coanei Leana”

Referitor la pasiunea bolnavă pentru diplomele şi trofeele în domeniul chimiei, generalul Pacepa dezvăluie: „În ciuda noilor dimensiuni politice, Elena şi-a păstrat întotdeauna primul titlu, acela de director al ICECHIM-ului. Principalele decoraţiuni din biroul ei erau portretul lui Ceauşescu, atârnat, masiv, în spatele biroului, şi volumele aurite şi legate în piele roşie ale operelor lui, rânduite frumos, ocupând laturile bibliotecii pe un perete întreg. Ceilalţi pereţi erau acoperiţi de multe diplome româneşti şi străine, împreună cu numeroase certificate aparţinând medaliilor pentru merite ştiinţifice, tehnice sau educaţionale. Majoritatea îmi erau cunoscute, deoarece, în ultimii zece ani, DIE (n.r. – Direcţia de Informaţii Externe) fusese adânc implicat în obţinerea acestora din străinătate pentru ea. Elena colecţiona cu lăcomie toate măririle ştiinţifice cu putinţă, de la titluri onorifice până la calitatea de membru în societăţi ştiinţifice de peste hotare”.

Blana de leopard şi ferma de vulpi

De la onoruri înrămate să trecem la lucruri mai concrete… În anul 1974 au fost create secţii de îmbrăcăminte şi încălţăminte, special pentru Elena Ceauşescu, astfel încât i se fabricau rezerve de haine şi pentru un an întreg. În 2013, blănurile academicienei, vesela pictată cu aur şi cadourile primite au fost scoase la licitaţie, iar colecţionarii au cumpărat 18 obiecte de patrimoniu (pe care Ministerul Culturii a refuzat sa le achiziţioneze!) în valoare de aproximativ 1,5 milioane de euro. Printre „atenţiile” primite, în majoritate de la lideri politici africani, se afla şi o blană de leopard inestimabilă, dar şi o blana de vulpe argintie, foarte valoroasă, purtată de „tovaraşa” în iernile geroase. Important este ca Elena Ceauşescu nu cumpăra niciodată asemenea lucruri, ci doar le primea cadou, deşi, la un moment dat, Ceauşescu a ordonat ca, special pentru jumătatea sa adorată, să fie amenajată o complexă ferma de vulpi în apropiere de Miercurea Ciuc. Tot cadou a primit şi Dictatorul o sabie de protocol, aurită, cu diamante, din partea Armatei Române, cu dedicaţia: „Tovaraşului Nicolae Ceauşescu, comandant suprem al forţelor armate” si care, spun specialiştii, nu poate fi estimată.

Factura de cumpărături de nabab: 40 de milioane de dolari!!

Tot la o licitaţie din România a fost prezentată eventualilor cumpărători o factură externă de 40 de milioane de dolari, în condiţiile în care românii suportau cu greu frigul din apartamente şi cozile din magazine. Factura respectivă, adevarat obiect de artă prin cuantumul impresionant al sumei, a fost semnată de Ceauşescu în 1984, referindu-se la tablouri, sculpturi şi bijuterii achiziţionate de la Londra de familia dictatorială. Pentru propria placere! Acest document, precum şi alte obiecte de „uz casnic” au avut preţuri de pornire de la câteva sute de euro pâna la 1.500 de euro. Pe lânga ele, au fost licitate 18 picturi semnate de Ştefan Luchian, Camil Ressu sau Theodor Aman, care au valorat, împreună, câteva sute de mii de euro. De-a lungul vremii, au mai fost scoase la vânzare câteva tablouri ce aveau drept temă marea, cu preţuri între 12.000 si 16.000 de euro, dar şi obiecte de vestimentaţie provenite de la case de moda celebre, precum Chanel sau Louis Vuitton. De departe, piesa de rezistenţă a fost însa un colier de aur masiv, estimat la 900.000 de euro, primit de la soţia fostului preşedinte grec Konstantinos Karamanlis. Garnitura de mobilier de birou din lemn de paltin în valoare de 55.000 de euro şi limuzina Chrysler vânduta cu 37.000 de euro completează „tabloul” abundenţei de care beneficiau în acele vremuri soţii Ceauşescu. În plus, au mai fost scoase la licitaţie vilele de protocol de la Bucium, Olăneşti, Predeal (300.000 de euro), Suceava (1,6 milioane de euro), vânzările atingând o valoare totală greu de estimat. Mai mult, Palatul Primaverii, trecut din domeniul public în domeniul privat al statului, a fost inclus de RAPPS pe lista imobilelor propuse în vederea înstrăinării. Procedura este însă destul de complicată, pentru ca o parte din terenul de 14.830 de metri pătraţi se află în proprietatea… statului Kuweit!

Teren de golf de 1 milion de euro

Voleiul, tenisul şi golful se numărau printre pasiunile cuplului dictatorial. Dupa 1989, terenurile de la Neptun, arondate Hotelului Arad, au fost preluate de RAPPS.  Regia le-a pus în vânzare, ele figurând pe ultima listă a unor imobile ce pot fi achiziţionate de la stat. Terenul de tenis are peste 6.600 de metri pătraţi şi a fost cotat la 782.000 de euro, plus TVA, în timp ce terenul de minigolf, care are o suprafaţă de 7.753 de metri pătraţi, valorează 907.200 de euro, plus TVA. În total, aproape 2.100.000 de euro! Un fleac…

Răsfăţ: cizme de vânătoare cu încălzire electrică

Hainele familiei Ceauşescu au fost mulţi ani o problema majoră de stat. Totul a început în 1972, când Fidel Castro i-a povestit preşedintelui român despre un complot organizat de CIA. Spionii americani urmau să-i toarne lui Castro în pantofi o otravă care ar fi făcut să-i cadă părul, iar imaginea lui „El Lider Maximo” fără barbă ar fi fost de neimaginat pentru fanaticii sai. Imediat, Ceauşescu a luat hotarârea de a nu mai îmbrăca niciodată aceeaşi haină de doua ori!! La scurt timp au fost create secţii speciale pentru confecţionarea vestimentaţiei prezidenţiale în cadrul Direcţiei a 5-a a Securităţii, care era serviciul pentru paza sa personală. Noul departament concepea şi producea tot ceea ce şeful statului şi-ar fi dorit să îmbrace: pălării fine de fetru pentru mers la birou şi şepci tip Lenin pentru vizitele în fabrici, pardesie croite din stofă şi mantale matlasate pentru iarnă, în stil sovietic, costume de zi cu zi făcute din materiale englezeşti şi uniforme de vânatoare în stil german, ciorapi de mătase, papuci îmblăniţi, pantofi negri din piele fină de viţel, tip Oxford, şi cizme solide de vânătoare având în interior încălzitoare electrice. Din străinătate, Ceauşescu cerea să i se aducă o mulţime de cravate şi cămăşi de mătase franţuzeşti. Preşedintele dispunea de o colecţie de cravate superbe, în general marca „Armani”, şi nu suporta papioanele, pe care le considera un „moft burghez”.

Ştefan Andrei: „Privea ţara prin ochii unui moşier!“

Orice dictator are însa două feţe… De altfel, mulţi dintre contemporanii săi spuneau că „nu există un singur Ceauşescu” şi că acesta „s-a schimbat de când a ajuns la putere”. Se bârfea ca a fost dominat de „ea”. De Elena! Nu exista vreo hotărâre cu care „savanta de renume mondial” să nu fi fost de acord, iar el s-o fi promulgat, dar invers se mai întâmpla câteodată. Apropiaţi ai fostului preşedinte ne-au mărturisit că, în ultima perioadă a vieţii, Ceauşescu era bolnav de arteroscleroză şi îşi pierduse simţul realităţii. „Am avut multe contre cu el. În politică nu accepta sa fie contrazis, iar în privat nu suporta sa piardă la volei sau la şah. Când jucam şeptic, fura şepticul! Era foarte zgârcit şi a avut o atitudine primitivă şi periculoasă faţă de proprietatea privată. În schimb, deşi era comunist, privea ţara prin ochii unui moşier”, a explicat acelaşi fost demnitar Stefan Andrei.