Cloşca cu Puii de Aur şi efectele paranormale ce au îngrozit sătenii! „Ardeau focuri albe, de gheaţă…”

Povestea Cloştii cu Puii de Aur rămâne şi astăzi una dintre paginile enigmatice ale istoriei noastre. „În luna lui martie sau aprilie a anului 1837, câtva timp înainte de Paşti, doi locuitori din satul Pietroasa, Ion Lemnaru şi Stan Avram, socrul lui, lucrând a scoate din muntele Istriţa piatră pentru clădirea seminarului episcopiei din Buzău, deteră fără veste peste o bogată colecţiune de vase şi podoabe de aur. Atât prin greutatea lor, cât şi prin valoarea lor artistică, aceste obiecte formau un adevărat tezaur”, scria savantul Alexandru Odobescu în lucrarea sa „Tezaurul de la Pietroasa”. Însă, dincolo de valoarea acestor unicate, rămâne istoria ulterioară a Cloştii şi a Puilor săi, demnă de un scenariu cinematografic.

Un jaf inexplicabil şi piese sparte din senin

Chiar şi copiii de grădiniţă au auzit de Cloşca cu Puii de Aur, astfel că această colecţie unică a devenit un simbol naţional. Povestea sa a fost zbuciumată, iar dincolo de faţa „văzută” a lucrurilor s-au consumat întâmplări pline de mister, în urma cărora persistă semne de întrebare. Cloşca cu Puii de Aur face parte din tezaurul de la Pietroasa. O mare parte dintre piesele componente s-au pierdut, o altă parte se află în continuare la Moscova, însă, în prezent, Cloşca este expusă la Muzeul Naţional de Istorie. Datarea tezaurului şi atribuirea sa au pornit atât de la aspectul pieselor, dar mai ales de la inscripţiile de pe colan, iar prezenţa runelor (n.r. – caractere grafice ale celor mai vechi alfabete nemţeşti) sugerează paternitatea unui neam germanic. Prima teorie atribuie piesele ca provenind din moştenirea vizigoţilor, care s-au refugiat în Imperiul Roman de frica hunilor, tezaurul fiind îngropat cel mai târziu în anul 381.

A doua ipoteză îl atribuie ostrogoţilor, care au migrat pe actualul teritoriu românesc în prima jumătate a secolului al V-lea. Ce a urmat însă? Imediat ce a fost descoperit, Tezaurul a fost vândut de ţăranii care l-au găsit, Ion Lemnaru şi Stan Avram, unui antreprenor pe nume Verussi. Acesta a zdrobit obiectele cu toporul, pentru a le putea comercializa mai rapid şi mai ales pentru a nu trezi bănuieli. Unele dintre piese au fost recuperate de banul Mihalache Ghica, fratele voievodului Alexandru Ghica, aducându-le în atenţia oamenilor de ştiinţă ai vremii.

Restaurat şi expus la Paris, în 1867, sub atenta supraveghere a savantului Alexandru Odobescu, tezaurul a atras atenţia întregii lumi. Ei bine, în iarna anului 1875 are loc primul fenomen inexplicabil. Deşi era păzit cu străşnicie, în beciurile Muzeului de Antichităţi din Bucureşti, tezaurul a fost furat, iar în momentul în care au fost investigaţi de poliţie, paznicii nu-şi mai aminteau nimic. Cu toţii au declarat că, pentru un moment, pe holurile clădirii şi-a făcut loc o pâclă neagră, însoţită de un sunet bizar, ţiuitor. Episodul este cu atât mai ciudat, încât pe parcursul jafului nu s-au înregistrat victime. Tezaurul a fost recuperat în anul următor, dar inscripţia ce se afla pe un colan fusese deteriorată. După unii oameni de ştiinţă, se pare că acel text conţinea date codificate referitoare atât la provenienţa operei de artă, cât mai ales la scopul pentru care obiectele au fost create. În anul 1884, Cloşca a trecut printr-un incendiu de proporţii, iar, pentru a fi salvată, una dintre gărzile aflate la etajul muzeului a aruncat-o… pe fereastră.

În acelaşi an, piesele au fost restaurate la Berlin şi au căpătat aspectul pe care îl cunoaştem. După începutul Primului Război Mondial, mai exact în anul 1917, tezaurul a fost trimis în Rusia, de frica nemţilor, dar nici atunci nu au lipsit surprizele. În momentul în care urma să fie sigilate, două dintre piese s-au spart din senin, fenomen extrem de curios şi au fost restaurate târziu, pe teritoriul rusesc. În 1956, autorităţile române au repatriat o mare parte a tezaurului, iar din anul 1971, Cloşca şi Puii de Aur sunt expuşi la Muzeul Naţional de Istorie. Şi totuşi, misterul ţesut în jurul acestor piese unice nu s-a risipit…

Incendiu devastator prin văi după dezgroparea comorii

Umbra tezaurului scos din pământ pluteşte peste pământ. Este o enigmă el însuşi, o acumulare de necunoscute care, date la o parte, lasă să se vadă o altă faţă a lucrurilor, legendele şi întâmplările care i-au fost martore sau i-au urmat la orizont, într-o istorie paralelă şi formând, astfel, o altă memorie a sa… Prima poveste ne poartă către satele podgorenilor din zona Buzăului, undeva în jurul anului 1800. Simţul proprietăţii muncii stăpânea şi stăpâneşte universul acestor oameni, pentru care cultura viţei-de-vie reprezenta însăşi esenţa vieţii. Au izgonit din satele lor până şi bisericile şi cimitirele, urcându-le pe dealuri, ca nimic să nu le amintească de moarte. Le-au mutat departe de inima satelor, fără nicio aşezare şi fără nicio întâmplare în jur, decât munca pentru producerea vinului. Acest mod de a privi viaţa şi acest tip de proprietate a muncii, de prosperitate, de travaliu până peste orice barieră în folosul câştigului imediat erau să-i piardă într-o bună zi pe sătenii din jurul Buzăului.

Se zice că, atunci când au descoperit Cloşca cu Puii de Aur, Lemnaru şi Avram tocmai ajutaseră la strămutarea unei biserici, iar pe locul respectiv se apucaseră de sădit viţă-de-vie. Nebunia care a urmat la scurt timp după ce tezaurul a fost dezgropat este zugrăvită şi astăzi în poveştile localnicilor. „Prin văi se vedeau ochiuri de apă arzând! Ţâşneau largi pale de foc, falii albe de piatră, despicate prin aer şi iarăşi sudate de magma lor, într-un tremur de uriaşi fluturi albi către lună şi ierburi care se împleteau. Ardeau focuri albe, de gheaţă, şi în, răsucirea lor, întreaga podgorie părea cuprinsă de dezrădăcinare! Oamenii coborau de pe dealuri, de la trebile culesului şi peste tot vedeau ochi de apă arzând”, povesteşte cu har scriitoricesc Ion Dumitra, unul dintre învăţătorii din Gruiu Dării, un sat din apropiere de Pietroasa. Oamenii locului spun că acel incendiu, pornit dintr-o dată, a rămas unic şi nimeni, până în zilele noastre, nu a găsit o explicaţie ştiinţifică…

Cotloanele săpate acolo şuieră şi azi

După victoria lui Traian asupra lui Decebal şi după colonizare, într-o parte a satului de azi, pe Dealul Gruiului, au convieţuit dacii, iar în cealaltă, la sud, romanii. În linie dreaptă, între cele două civilizaţii nu era cale decât preţ de jumătate de ceas. În linie dreaptă, în istorie, între cele două tabere s-au aşezat neamurile goţilor şi s-au auzit tropotele de cai ale hunilor conduşi de Attila. Şi în zilele noastre, când oamenii sapă pentru o temelie de casă, deseori dau de o altă temelie, clădită numai din dale şi cuburi de piatră scoase de pe dinăuntru, din dealul de sub o fostă cetăţuie. Cotloanele săpate acolo şuieră şi azi la adierea vântului, ca nişte tuburi de orgă, iar seara, femeile îşi cheamă repede copiii în case, de teama stihiilor naturii. Unii dintre ei, mai curajoşi, leagă noaptea de garduri paiaţe de cârpă, asemenea sperietorilor de ciori, menite să alunge spiritele rele şi să îndepărteze ghinionul, fiindcă, taman din acele vremuri, „progresul în afaceri” al comercianţilor şi meşteşugarilor din zonă a început să scadă. Iar amintirea pârjolului nu s-a stins…

Tot aici, la graniţa dintre civilizaţii, dar şi la intersecţia dintre frică, blestem şi curiozitate, a fost descoperit şi Tezaurul, cu Cloşca sa, cu tot, iar după ce vestea dezastrului a făcut valuri, oamenii s-au speriat şi au încercat să îndrepte ce au stricat. Cu sau fără autorizaţie de la stat, podgorenii din Pietroasa s-au apucat să schimbe viţa-de-vie. Umblau toată ziulica, cu preoţii după ei, printre dealuri, şi nimeni nu-i mai putea dezlipi de un sunet pe care îl căutau, şi-l vedeau parcă ieşind ca un horn din pământ, aburind, fumegând roşu pe cer, când dedesubt dădeau numai de pietre şi var, uneori, iar alteori, doar de oase.

Cum a dispărut misterios ultimul descendent al familiei care descoperise „Cloşca cu Puii de Aur”

Cu altă ocazie, într-o iarnă, o altă poveste a cutremurat toate satele. Era vorba despre un tânăr care dispăruse de ceva vreme, dar nimeni nu se alarmase până atunci, pentru că junele era cunoscut drept zănatecul zonei. Când au început să-l caute au văzut că zăpada era roşie, bătătorită în jur şi muşcată de animale. Imediat, sătenii s-au strâns, care dincotro, să dea de urma fiarelor. Cu arme, pături şi ceva de-ale gurii, au pornit în expediţie. Urme au găsit, dar lupi, nu. Vânătorii strâmtau cercul, apoi îl desfăceau şi iar se mutau mai înainte, unde aşteptau. La un moment dat, căţeluşa unuia dintre ei a venit cu coada între picioare, dârdâind de frică. Era clar, simţise mirosul lupului… S-au regrupat şi au început să tragă. Din copaci cădeau pale de zăpadă, urmate de pocnete de crengi. Apoi, o bufnitură ca de buştean şi un răpăit. Pesemne era lupul care ţâşnise din vizuină şi o luase exact prin cercul format de vânători. Sătenii au tras până au isprăvit toată muniţia, iar la sfârşit rămăseseră numai bulgări de zăpadă înroşiţi şi un om. Sau o jumătate de om ori ce mai rămăsese din el. Ei bine, în faţa acestei imagini cumplite, ce au făcut vânătorii noştri? Au început să râdă în hohote, iar unii dintre ei se aşezaseră pe vine, pentru că nu mai puteau sta în picioare. „Am împuşcat un om de zăpadă!”, a ţipat unul… „L-a mâncat lupul pe omul nostru de zăpadă”, a completat altul. Apoi şi-au amintit cu toţii…

Nimeriseră exact în locul în care, într-o zi, când plecaseră la vânătoare şi împuşcaseră doar un biet iepure, au hotărât să-l mănânce chiar acolo. Şi în timp ce unii preparau iepurele, alţii au făcut un înalt om de zăpadă. I-au pus măruntaiele iepurelui în pântec, iar pielea i-au pus-o pe cap, drept căciulă. Într-o noapte, lupul a venit, a dărâmat omul de zăpadă şi a mâncat ce a mai rămas din iepure. Nimeni nu ştie ce s-a întâmplat cu omul care dispăruse din sat şi se dusese vorba că l-ar fi sfâşiat fiarele. Nu l-au găsit niciodată şi ulterior oamenii au uitat de existenţa lui. Numele său era Iancu Lemnaru şi era ultimul descendent din familia unchiului său, care pusese mâna pe Cloşca cu Puii de Aur…

Clipa în care s-a făcut întuneric…

Neamurile lui Verussi, cel care a spart piesele cu toporul, s-au pierdut în negura timpului. Ce s-a întâmplat însă cu urmaşii lui Lemnaru şi Avram? Gura târgului e slobodă… Se zice că unul din neamul lor a ajuns mare boier. La bătrâneţe, când se bucura de rodul averii sale, în bătătură a apărut un străin. „Merg afacerile, jupâne?”, l-a întrebat călătorul. În clipa aceea s-a făcut brusc întuneric, bătrânul a scăpat lampa din mâini, a început să miroasă a gaz şi a sticlă afumată, iar pe podea o dâră subţire de flacără a şerpuit dureros şi s-a stins apoi lângă picioarele mesei de biliard. Pentru că, aşa cum îi stătea bine unui bogătaş, chiar şi pe vremea aceea, şi omul nostru avea masă de biliard în casă…. Martorii întâmplări, care se aflau în casă, au rupt-o la fugă, fiind auziţi tânguindu-se: „Doamne, Doamne fereşte!”. Cine era acel „vizitator” misterios şi ce voia el nu vom afla niciodată!

16-04-212 piese găsite din 22

Se pare că la momentul descoperirii tezaurului, în anul 1837, colecţia era compusă din 22 de piese, dintre care nu s-au putut recupera decât 12, în greutate totală de aproape 19 kg. Dintre aceste piese, cinci sunt lucrate exclusiv din aur, şi anume: un platou de 7,6 kg, cu un diametru de 56 cm, care a fost rupt în patru bucăţi imediat după descoperire; o cană (oenochoe) cu înălţimea de 37 cm, deteriorată după descoperire şi ulterior restaurată; o pateră (platou mai mic) cu decor în relief şi o statuetă în centru, având un diametru de 26 cm, iar statueta reprezintă o femeie care ţine în mână un pahar şi este aşezată pe un tron împodobit cu viţă-de-vie; un colan cu o inscripţie gravată cu caractere runice; un colan simplu; celelalte piese sunt împodobite cu pietre preţioase: un colan cu balama, patru fibule (broşe folosite la prinderea hainelor) care se numără printre cele mai somptuoase exemplare ale antichităţii târzii şi două vase poligonale, unul octogonal şi celălalt dodecagonal, care se disting prin forma deosebită a torţilor, compuse din două pantere, sprijinite cu labele din faţă pe o placă decorată, iar cu labele din spate şi coada, pe fundul vasului. După toate probabilităţile, cele zece piese pierdute au fost trei colane, unul dintre ele inscripţionat, o cană asemănătoare cu aceea păstrată, o pateră nedecorată, o mică fibulă şi două perechi de brăţări încrustate cu pietre preţioase.