23 August în „Epoca de Aur”, defilare în Piața „Charles De Gaulle”
Ce se sărbătorea pe 23 august? Din păcate, majoritatea tinerilor nu știu sau evenimentul istoric petrecut pe 23 august 1944 li s-a prezentat deformat de ura părinților pentru „Epoca de Aur”. Trebuie să fie clar pentru toată suflarea românească: una este ceea ce s-a întâmplat pe 23 august 1944 și cu totul alta este la ce s-a ajuns să fie sărbătorit în fiecare 23 august din anii „domniei” lui Nicolae Ceaușescu.
Pe scurt, la 23 august 1944, sub conducerea Regelui Mihai I, care nu împlinise 23 de ani la acea dată (era născut pe 25 octombrie 1921), mareșalul Ion Antonescu, conducătorul de facto al României la acea vreme, și colaboratorii săi apropiați au fost arestați la Palatul Regal de Garda Regală, acțiune în care Regele Mihai I era susținut de toate forțele politice ale vremii, prin Iuliu Maniu (președinte al Partidului Național-Țărănesc), Constantin I. C. Brătianu (președinte al Partidului Național-Liberal), Constantin Titel Petrescu (președinte al Comitetului Executiv al Partidului Social Democrat), Lucrețiu Pătrășcanu și Emil Bodnăraș (reprezentanți ai Partidului Comunist).
România se rupea de alianța cu forțele Axei, conduse de Germania nazistă, întorcea armele împotriva foștilor aliați și se alătura aliaților, grupul destate care luptau împotriva Axei, cu URSS, Anglia și SUA în frunte. Lovitura de palat din Români, pentru că asta a fost, a scurtat războiul cu cel puțin jumătate de an, dar nu ne-a scutit de plata unor datorii uriașe către „fratele cel mare de la Răsăsrit”, Rusia sovietică, ca și compensații pentru anii în care Armata Română a luptat pe teritoriul sovietic împotriva Armatei Roșii.
Acțiunea de 23 august 1944 a dus la ieșirea din ilegalitate a Partidului Comunist din România, care, puternic susținut de Armata Roșie, armată de ocupație, practic, în țara noastră până în 1958, a preluat puterea politică în 1946 și a instaurat democrația proletară, mulți o numesc dictatura proletară, în România. Iar în 1948 ziua de 23 august devenea ziua națională a Republicii Populare Române, oficial „ziua eliberarii României de către glorioasa armata sovietică şi a doborârii dictaturii fasciste antonesciene de către forțele patriotice conduse de Partidul Comunist Român”.
După ani și ani, după ce Nicolae Ceaușescu a ajuns numărul 1 în PCR (1965, după moartea lui Gheorghe Gheorghiu-Dej), și a început afirmarea tot mai puternică a spieritului național, patriotic, în detrimentul slugărniciei față de Moscova, semnificația zilei de 23 august s-a schimbat în „insurecţia armată antifascistă”, pentru a deveni în final „revoluţia de eliberare naţională şi socială, antifascistă şi antiimperialistă”. Și o ocazie de preaslăvire a „celui mai iubit fiu al poporului, secretarul general al Partidului Comunist Român, președintele Republicii Socialiste România, tovarășul Nicolae Ceaușescu”. Și a „iubirei sale soții, tovarășa academician doctor inginer Elena Ceaușescu, savantă de renume mondial”.
Ziua de 23 august era așteptată de toți românii ca o zi de paradă, crenvuști și bere. Demonstrațiile populare desfășurate în toate orașele țării aveau o componentă militară, în care defilau militarii Armatei Române cu echipamentul de luptă din dotare, componentă iubită foarte tare de copii și tineri.
Urma defilarea sportivilor, de asemenea urmărită de toți cu interes și plăcere pentru că îi puteau vedea pe cei mai buni sportivi ai țării, campioni mondiali și olimpici (pe atunci aveam destui medaliați…) în costumele cluburilor de care aparțin, pe care alegorice cu „minimontaje” din diferite sporturi, apoi veneau pionierii și studenții.
Totul încheindu-se cu „marea demonstarție a oamenilor muncii”, în care mii de participanți omagiau „realizărili” societății socialiste multilateral dezvoltate condusă cu neasemuită înțelepciune spre comunism de tovarășul Nicolae Ceaușescu. După defilare toată lumea, cu mic, cu mare, petrecea în parcul Herăstrău, cu crenvuști, mici, bere și vată de zahăr.
Ani de-a rândul defilarea s-a ținut pe Bulevardul Aviatorilor, de la Piața Victoriei la Piața Charles de Gaulle, unde era construite tribune pentru conducerea de partid și de stat și pentru membrii tuturor misiunilor diplomatice acreditați la București. După 1980 sărbătorirea zilei naționale de 23 august a trecut pe stadion. Pe stadionul „23 August”, nici nu se putea un nume mai potrivit.
Nicolae Ceaușescu a făcut o vizită în Coreea de Nord în 1978 (de la care multe rele ni s-au tras…) și fusese impresionat puternic de spectacolele de omagiere a conducătorilor coreeni desfășurate pe stadion, așa că a luat exemplul.
Generația matură nu va uita niciodată uriașele tablouri realizate de zecile de mii de plăcuțe colorate care umpleau tribuna a II-a, manipulate cu răspundere muncitorească de zeci de mii de oameni scoși din producție cu cel puțin o lună înainte de marele eveniment pentru a face repetiții de 12 ore zi de zi, Doamne Ferește să greșească vreunul culoarea ce trebuia ridicată și să iasî vreo pată pe fața LUI sau A EI, că jar mânca după aceea, lăsându-se cu sancțiuni financiare și chiar desfacerea contractului de muncă!
În ultimul an al Epocii de Aur, 1989, defilarea de 23 august s-a ținut, în premieră absolută, prin fața Casei Radio, un edificiu monumental atunci, acoperit cu pânze pentru că nu era gata și rănea ochiul tovarășului și al tovarășei, ajuns acum o ruină… Dacă tot am vorbit de răni, trebuiesc amintite și rănile lăsate în asfaltul bulevardului „Știrbei Vodă” de șenilele tancurilor Armatei care au „defilat” glorios prin fața tribunei oficiale. După numai 4 luni cel mai iubit fiu ai poporului și savanta sa soție erau împușcați după un simulacru de proces, într-o unitate militară a aceleași armate care-i prezenta onorul pe 23 august și, ca urmare, ziua națională a României se muta și ea pe 1 decembrie, lăsând 23 august în desuetitudine și uitare…
Alte imagini „istorice” cu defilarea de 23 August puteți vedea în GALERIA FOTO!
„Defilarea de 23 August înainte de 1989 era în primul rând o demonstrație de forță a armatei. După ce trecea armata, veneau gărzile patriotice, apoi Ministerul de Interne, după aceștia urmau pionierii, apoi uteciștii, studenții, artiștii care aduceau ode conducătorului iubit și partidului, apoi apăreau sportivii în care alegorice și mimau diferite sporturi, apoi treceau grupurile folclorice, după aceea muncitorii din fabrici. Primii muncitori care treceau erau cei de la uzina «23 August» pentru că Ceaușescu era deputat din partea muncitorilor de acolo. Apoi treceau muncitorii altor întreprinderi. Apoi treceau carele alegorice cu produse ale agricultorilor, oamenii de ordine cântând «Internaționala» și în final trecea fanfara militară” – Marius Marinescu, senator PD, director în Primăria Generală a Bucureștiului în 1989, an în care a fost chiar organizatorul defilării de 23 August
45 de defilări de 23 August s-au desfășurat în România, începând cu anul 1945 și terminând cu 1989