”(…) Ştiu că o înveleaţi de fiecare dată, pentru că fie era răcoare în cameră, fie pentru că vă doreaţi să doarmă mai bine, dar era clar că ea nu-şi putea da seama. (…) Îmi aduc aminte cum aţi avut grijă de mine. Fără forţa voastă, ce mă făceam? Stăteam cu capul meu pe mâna ei. Vă vedeam, pe la spate, cum intraţi şi vă făceaţi treaba fără să ne deranjaţi o secundă, ca şi cum aţi fi fost invizibili… Cum să uit cum mă ajutaţi să stau cât mai aproape de ea, deşi ne separau un infinit de cabluri? De câte ori nu m-aţi întrebat dacă am nevoie de mâncare, de apă, de haine, de un duş? Credeţi că pot trece peste momentele când, în loc să plecaţi acasă, la copiii voştri, la soţii voştri, rămâneaţi cu mine pentru a ne uita, împreună, pe albumul cu fotografiile Laurei, un om pe care nu-l cunoscuserăţi? Când am avut nevoie de email, pentru o urgenţă, mi-aţi dau un calculator. A, sau atunci, în noaptea aia, când aţi închis ochii şi mi-aţi dat voi să aduc, în camera aia mică, 50 de persoane, de la rude până la elevii ei? Când mi-aţi permis să punem muzică, să dansăm, să ne aducem aminte ce fel de om a fost? Da, ultima noastră noapte, împreună… Ar fi fost posibilă fără voi?”.