Biserica Ortodoxă Română pomenește pe data de 23 februarie pe Sfântul Policarp, Episcopul Smirnei, „roditor în toate cele bune” (Col. 1:10). Acesta s-a născut în sec. I şi a trăit în Smirna – Asia Mica. A rămas orfan la o vârstă fragedă şi a fost crescut de credincioasa văduvă Calista, sfătuită de un înger. După moartea mamei sale adoptive, Policarp a renunţat la toate bunurile sale şi a început o viaţă castă, îngrijind bolnavii şi infirmii. El se simţea sufleteşte foarte aproape de Sf. Bucolus, Episcopul Smirnei (prăznuit în 6 februarie), care l-a făcut mai întâi diacon, încredinţându-i propovăduirea Cuvântului lui Dumnezeu în biserica, apoi hirotonindu-l în sfânta preoţie.
Sf. Apostol Ioan Teologul mai trăia în acea vreme şi, fiind buni prieteni, cei doi mergeau deseori împreună în călătoriile lor apostolice. Cu puţin înainte de a muri, Sf. Bucolus şi-a exprimat dorinţa ca Policarp să fie următorul episcop al Smirnei. Când Sf. Policarp a fost sfinţit episcop, i s-a arătat Domnul Iisus Hristos.
Sf. Policarp şi-a condus turma cu râvnă apostolică şi a fost foarte iubit de cler. Sf. Ignatie al Antiohiei Teoforul „Purtătorul de Dumnezeu” (prăznuit în 20 decembrie) îi poartă multă dragoste şi mult respect sfântului Policarp. În timp ce se îndrepta spre Roma unde îl aştepta execuţia, Sf. Ignatie i-a scris Sfântului Policarp următoarele: „Aceste vremuri au nevoie de tine pentru a-L găsi pe Dumnezeu, aşa cum piloţii au nevoie de vânt şi marinarii în furtună caută un port”.
Între anii 161-180 împăratul Romei Marcus Aurelius a început o cruntă persecuţie împotriva creştinilor iar păgânii au cerut judecătorului să fie căutat Sf. Policarp, „tatăl tuturor creştinilor” şi „ademenitorul întregii Asii”. În acest timp, la rugăminţile credincioşilor săi, sfântul s-a retras într-un sat mic nu departe de Smirna. Când soldaţii au venit să-l ia, el i-a întâmpinat şi i-a poftit la masă, după care le-a cerut răgaz pentru rugăciune ca să se pregătească pentru martiriu.
Suferinţele şi moartea sa sunt prezentate în „Epistola Creştinilor Bisericii din Smirna către celelalte Biserici”, una dintre cele mai vechi mărturii ale literaturii creştine.
La judecată, Sf. Policarp şi-a mărturisit cu hotărâre credinţa în Hristos şi a fost condamnat să fie ars de viu. Călăii ar fi vrut să-l fixeze în cuie de un stâlp dar sfântul a spus că Domnul îi va da putere să îndure flăcările, aşa că îl pot lega doar cu nişte sfori. Flăcările l-au înconjurat dar nu l-au atins, ridicându-se deasupra capului său în formă de boltă. Văzând că flăcările nu-şi fac efectul, păgânii l-au înjunghiat cu un pumnal iar sângele i-a curs atât de mult din rană încât a stins flăcările. Corpul martirului Policarp a fost incinerat. Creştinii din Smirna au luat cu evlavie ce a mai rămas din corpul sfântului, sărbătorind în fiecare an ziua martiriului său.
Sfântul Irineu din Lyon (prăznuit la 23 august), un discipol al Sf. Policarp, a păstrat o relatare despre sfânt, pe care o citează şi Eusebiu în a sa ISTORIE ECLESIASTICĂ (V, 20):
„Am fost foarte tânăr când te-am văzut la Policarp, în Asia Mica”, îi scria Sf. Irineu prietenului său Florinus, „dar tot îmi amintesc locul unde Binecuvântatul Policarp a şezut şi a vorbit, cum a păşit, cum a gândit în viaţă, cum era înfăţişarea lui, vorba lui, cum se plimba cu Ioan şi cum povestea el însuşi ceea ce auzea de la alţi mărturisitori ai Domnului despre viaţa, învăţăturile şi minunile Sale”.
„Prin mila Domnului am ascultat apoi cu atenţie cuvintele lui Policarp, scriindu-le nu pe table ci în adâncul inimii mele. De aceea, pot mărturisi în faţa lui Dumnezeu, că dacă acest sfânt şi binecuvântat părinte ar auzi ceva asemănător cu erezia ta, s-ar opri imediat şi şi-ar exprima indignarea prin expresia lui consacrată: „Bunule Dumnezeu, cum m-ai lăsat să trăiesc aceste vremuri!”.