Lumea presei este în doliu după moartea unuia dintre cei mai cunoscuți și apreciați reprezentanți ai săi. Este vorba despre Mihai Creangă, cel care a condus „România Liberă” în perioada comunistă, sfidând dictatura lui Nicolae Ceaușescu, chiar dacă a plătit scump pentru acest lucru. Reputatul jurnalist s-a stins din viață chiar în ziua de Crăciun, la 77 ani.
UPDATE, 27 decembrie, ora 13.28: Preşedintele Klaus Iohannis a semnat, vineri, decretul pentru decorarea post-mortem cu Ordinul Naţional „Pentru Merit” în grad de Cavaler jurnalistului Mihai Creangă
Vestea tristă a fost împărtășită de Daniel Uncu, ziarist și analist politic, printr-un mesaj emoționant publicat pe rețelele de socializare. Acesta amintește, totodată că Mihai Creangă s-a numărat printre gazetarii arestați pe vremea lui Ceaușescu, întrucât avusese „îndrăzneala” de a i se opune tiranului, înființând un ziar anticomunist.
„A murit ziaristul Mihai Creangă. În zi Sfântă, de Crăciun, a urcat la cele veșnice. Dumnezeu să îl odihnească!
Mihai Creangă este cel care alături de tatăl meu, ziaristul Anton Uncu, de ziaristul Petre Mihai Bacanu, de Ștefan Niculescu Maier și de tipograful Alexandru Chivoiu a făcut parte dintr-un grup de disidenți grupul „Acțiunea R” (Acțiunea România), care prin puterea condeiului și a unui ziar clandestin s-a opus dictaturii comuniste și ceaușiste.
Au fost toți arestați și condamnați la închisoare, decembrie 1989 fiind momentul eliberării acestora. Dintre toți, doar Ștefan Niculescu Maier și Petre Mihai Bacanu mai sunt în viață!”, a scris Daniel Uncu pe contul său de Facebook.
Chiar dacă Revoluția din decembrie 1989 i-a redat libertatea, Mihai Creangă nu a putut uita niciodată clipele de groază trăite în arestul Securității. 93 de zile de detenție a durat întregul calvar din închisorile comuniste, continuat apoi de un domiciliu forțat în Târgu Jiu.
Am stat în arestul Securităţii – Direcţia a 6-a cercetări penale – 93 de zile şi a urmat un domiciliu obligatoriu la Târgu Jiu, din care am scăpat după 22 decembrie 1989. Aici (n.r. la Sighet) sunt oameni care au stat ani grei în puşcărie şi în condiţii infinit mai dure decât cele în care am stat noi.
Aş zice că, prin comparaţie, detenţia noastră a fost ca într-un hotel de lux. Bineînţeles, nicio clipă nu mi-am mai văzut colegii, nu aveam, evident, nicio ştire de afară şi eram fiecare în celulă separată.
Eu am avut norocul ca fereastra de la celula mea să dea spre o aripă de la Patriarhie – era postul Crăciunului, fiind încă iarnă întunericul cădea destul de devreme şi vedem mereu aprinsă o luminiţă acolo, până trebuia să trag obloanele. Ştiam că mă rog lui Dumnezeu şi că am un semn prin acea luminiţă, pe care o vedeam noaptea.
Ancheta. Am avut doi anchetatori: unul juca rolul anchetatorului „rău”, celălalt al anchetatorului „bun”; era clar că erau roluri, pentru că se urmărea, ca şi prin tortură, de data asta cu metode bine puse la punct, ruperea personalităţii.
Şi atunci, erai ca într-un duş cald-rece. Tot timpul se intersectau. Erai împins, prin întrebările lor, să-ţi imaginezi felurite scenarii pe care merge ancheta” – Mihai Creangă, ”În numele libertăţii presei” în Romulus Rusan (ed.), Analele Sighet 10: Anii 1973-1989; Cronica unui sfârșit de sistem, Fundația Academia Civică, 2003.