Lia Bugnar a răbufnit după finala Asia Express. Sursa foto: Captură TV
Chiar dacă au trecut doar câteva zile de la finala sezonului trei al emisiunii Asia Express, câștigată de perechea formată din Răzvan Fodor și Sorin Bontea, apar deja primele critici la adresa producătorilor. Mărul discordiei este timpul de difuzare alocat în fiecare ediție echipelor care s-au aliniat la start în cursa pentru marele premiu, în valoare de 30.000 de euro.
Într-un mesaj publicat pe rețelele de socializare, Lia Bugnar a dezvăluit că participarea la reality show-ul Antenei 1 a fost o adevărată corvoadă, însă a încercat alături de buna sa prietenă și colegă Maria Buză să treacă peste toate neplăcerile cu voie bună și cu zâmbetul pe buze. Actrița nu poate trece, însă, cu vederea faptul că o bună parte din prestația lor a fost tăiată la montaj de echipa postului de televiziune.
Cu o oarecare mâhnire, aceasta le-a împărtășit celor care îi urmăresc activitatea în mediul online peripețiile din Filipine, precum și detalii mai puțin cunoscute din culisele emisiunii TV. „Dintr-o acută nevoie de reparație, am să scriu aici pe măsură ce am să-mi amintesc, Asia mea, așa cum nu am regăsit-o la televizor”. a dezvăluit Lia Bugnar.
„Am fost într-o emisiune de televiziune. Care v-ați uitat știți despre ce vorbesc, care nu, aflați acum, dacă citiți postarea asta. Nu spun emisiunea, nu spun televiziunea, că nu fac deloc subiectul postării mele. Am fost cu prietena mea frizând suroria, Maria Buza. Și când zic surorie, mă refer la cei vreo 45 de ani de prietenie care ne leagă.
Convenția shoului era una foarte simplă, trebuia să mergem în Asia, respectiv Filipine, în echipe de câte doi oameni și să trăim fără bani, fără cazare, ba să mai și hălăduim în lung și-n latul țării cu diverse „misiuni” care mai de care mai inspirate sau ne. Important era să ai de treabă și să te dai peste cap s-o faci, ca în mai toate shourile de televiziune de genul ăsta.
Partea care nu era ca în toate shourile de televiziune era partea cu oamenii la care noi apelam să ne ducă dintr-o parte în altă cu mașinile lor, sau să ne primească să dormim în casele lor, să ne așeze la masa lor, să împartă cu noi cina de multe ori foarte sărăcuță.
Oamenii ăia nu erau ca-n shourile de televiziune, erau oameni-oameni, netrucați, neplătiți (nici înainte, nici după întâlnirea cu noi), cu poveștile lor de viață muuuult mai interesante decât emisiunea noastră de televiziune, disperată după audiență ca toate emisiunile de televiziune din lumea asta.
Oamenii ăia erau săraci, cuminți, respectuoși și darnici din nimicul lor. Tot timpul cât am alergat ca o găină fără cap prin Filipine ca să fac o „misiune” sau alta, am avut senzația neplăcută că noi, „echipele”, ne comportăm ca și cum țara aia e de mucava, o țară inventată ca decor pentru shoul nostru.
Din când în când, în momentul în care în vria concursului încercam să ne urcăm frenetic/abuziv/milog/isteric în mașina vreunui filipinez și omul întorcea o privire grea și tristă spre noi spunând, de exemplu, nu pot să vă duc, why? (pronunțat „uaaaaai????”), pentru că a murit tatăl meu și trebuie să cumpăr lucruri pentru înmormântare, poate în momente de genul ăsta reușeam pentru scurtă vreme să realizăm că nu ei sunt figurație în shoul nostru, ci noi suntem figurație în țara și viețile lor.
După care o luăm din nou la trap. Cum am adânc înrădăcinată obsesia de a nu avea datorii niciodată, shoul ăsta a fost o corvoadă reală pentru mine, dat fiind că se baza doar pe cerut fără să oferi nimic în schimb. Așa că, întotdeauna, cu fiecare om care ne-a dat chiar și cinci minute din viața lui de filipinez, am încercat să trăim câteva momente de comunicare adevărată.
I-am ascultat când au vrut să ne vorbească, le-am povestit când ne-au întrebat, Maria i-a făcut să râdă și le-a cântat, și le-a dansat, eu le-am lăudat copiii, sau le-am spus femeilor că sunt frumoase (lucru ușor de făcut, au cei mai frumoși copii și cele mai tinere femei din lume), le-am lăudat mâncărurile indiferent ce gust au avut.
Și, pentru că altceva nu aveam să le dăm, invariabil le scriam pe o hârtiuță numele meu și al Mariei și linkul emisiunii „When the show will be on tv, you will see you and your beautiful wife helping us. Thank you so much! God bless you!” Oamenii luau hârtiuța aia de parcă era cine știe ce talisman prețios și o puneau „bine”. Și, pentru că nu numai ei nu au apărut in emisiunea cu pricina, dar, de multe ori aproape că nici eu cu Maria nu am apărut, simt că le-am rămas încă o dată datoare.
În ultima emisiune pe care am urmărit-o eu (după care la ultimele vreo 14 am renunțat să mă mai uit), din 4 ore, eu și Maria am fost exact 7 minute și 20 de secunde, cel mai lung calup fiind de 50 de secunde. Nu mă pricep la televiziune, nici nu-mi doresc să mă pricep (am revenit fără probleme la bunul meu obicei de a nu deschide televizorul sub niciun motiv vreodată) așa că presupun că realizatorii emisiunii au avut motivele lor să-și facă emisiunea așa cum și-au făcut-o, preponderent fără noi.
Doar că întâmplările noastre acolo au existat și au fost ieșite din comun. Așa că, dintr-o acută nevoie de reparație, am să scriu aici pe măsură ce am să-mi amintesc, Asia mea, așa cum am trăit-o eu și pe care nu am regăsit-o la televizor. Am să-i proiectez eu aici, pe ecranul laptopului, din amintirea mea, pe oamenii ăia cumsecade care ne-au dat când le-am cerut, fără să pretindă nimic în schimb. După care puteți uita”, a scris Lia Bugnar pe contul său de Facebook.