Dicu „arde” după scrisoarea victimelor de la „Colectiv”: Genocidul infrastructurii și ignorarea aproapelui, acte de Trădare Națională! Tragediile din viața reală nu au trei acte, precum piesele de teatru sau ca spectacolele de operă. Odată ce s-au petrecut, ele crează cangrene nevindecabile. Monstruozitatea care s-a petrecut la clubul „Colectiv” continuă să ardă inimile multora. Nu ale „tuturor”, pentru că, după atâta vreme, se pare că unii dintre semenii noștri nu au învățat nimic. Mă întreb, oare lipsa unei infrastructuri, nu este, cumva, o crimă?
Caragiale scria, în „O scrisoare pierdută”:„ Tatițo, unde nu e moral, acolo e corupție și o soțietate fără prințipuri, va să zică că nu le are!”. Dincolo de moralitatea îndoielnică a autorului, nu se poate spune că nu a avut dreptate și că vorbele sale n-ar fi „mai” actuale ca niciodată. Ca să nu mai lungim vorba, cinci dintre supraviețuitorii infernului de la „Colectiv” au trimis o scrisoare în care au vorbit despre victimele care nu au putut fi salvate, din pricina impotenței sistemului medical din România. Teoretic, nimic nou sub soare, doar că unele lucruri trebuie amintite, pentru că, până la urmă, mămăliga trebuie să explodeze, odată, în țara asta! O țară fără „câini”, dar invadată de șobolani.
Îmi permit să citez exact din scrisoarea celor cinci, pe care am citit-o stupefiat: „Inexistența unor centre de arși în țară, unități spitalicești specializate, cu personal experimentat, care să asigure standardele foarte stricte de asepse, absolut necesare pentru această dificilă patologie, standarde pe care unii dintre semnatarii acestei scrisori le-au văzut și de care au beneficiat în străinătate, pune în pericol viața fiecărui caz de mare ars „tratat” cu improvizații, cele presupuse 11 paturi ale secțiilor de arsuri. Această situație gravă ne determină să ne întrebăm dacă nu asistăm la o încălcare a drepturilor garantate de Constituția României, prin Articolul 22”.
Răspunsul este simplu. Da, asistăm la o încălcare a drepturilor omului. Dar nu doar… pentru că așa „zice” Articolul cu pricina, ci pentru simplul motiv că legea morală este mai puternică decât aceea scrisă în regulamente sau în constituții. Îl înjurăm și acum pe Ceaușescu, pe care l-am împușcat, printre altele, pentru genocid. Suntem „atât de” malefici, încât ne imaginăm că suntem mai buni și mai „umani” decât ciuruitul de la Târgoviște. În schimb, uităm că, în anul de grație 2018, când japonezii se pregătesc să urce și ei pe Lună, de ce nu cu un tren de mare viteză… noi nu avem un spital funcțional, înafara unor clinici particulare. În rest, ne rod gândacii. Din școlile noastre, copiii se întorc acasă colcăind de păduchi. Nu avem autobuze care să nu miroasă a aurolac și niciun stadion nu se poate prezenta la paradă cu toate scaunele întregi. În mijlocul Bucureștiului, frumoasa noastră capitală, e o faptă eroică să găsești un closet public. Bine, nu mai comentăm și ce descoperiri faci, dacă totuși l-ai dibuit…
Constituția este încălcată în fiecare secundă, pentru că respectul față de cetățean este inexitent. Pur și simplu, mor de oftică, în momentul în care aud seara oameni petrecând cu cântece naționaliste, gen „Noi suntem români ” sau „Treceți batalioane române, Carpații ”, iar noi, românii… iubitori de neam și de țară ne lăsăm copiii și frații să ardă sau să crape de foame. Ba uneori le mai tragem și câte un șut în fund, mai ales dacă se întrevede un profit imediat.
Scrisoarea celor cinci continuă și devine tot mai interesantă, pentru că arată clar că, în ceea ce ne privește, recunoașterea unei greșeli nu este primul pas înspre rezolvarea problemei, așa cum ar fi logic, ci e doar o băltire în neputință și în ignoranță. „Pentru noi, semnatarii acestei scrisori, supraviețuitori ai incendiului din seara zilei de 30 octombrie 2015, declarațiile dumneavoastră din data de 1 noiembrie 2018, prin care ați recunoscut incapacitatea statului român de a trata mari arși, precum și riscul major căruia ei se supun în spitalele din România, sunt cea mai mare dovadă a bunelor intenții pe care le aveți în ceea ce privește schimbarea stării de fapt”, sunt cuvintele trimise premierului și ministrului sănătății. Scrisoarea este mai lungă, dar ne vom opri aici. Cu siguranță, orice om normal sesizează ironia legată de bunele intenții, mai ales la… „numai” trei ani de la tragedie, timp în care nu s-a întâmplat nimic. Nimic bun. Nicio trezire! De asemenea, vă dați seama că rezultatele unei eventuale întâlniri între victime și autorități sunt complet utopice.
Acest editorial nu este, Doamne ferește, un protest politic. Nu contează despre ce putere politică discutăm, nici despre coloraturile diverselor partide. Guvernele sunt făcute de oameni, iar politica de stat ar trebui să fie una națională. În folosul cetățeanului român și conformă cu realitatea internațională a zilelor noastre, unde, culmea, vorba lui Karl Marx, omul chiar a devenit „cel mai prețios capital”. Noi săpăm în cer morminte și avem fetișuri cu munca noastră cea de toate zilele, care e sublimă dar lipsește cu desăvârșire.
Nu e prima oară când afirm că spitalele românești ar trebui internate la urgență. Problema e unde internăm urgența. Noi, românii, care ne batem cu pumnii în piept cât de miloși și de deștepți suntem, uităm de aproapele nostru până în momentul în care ne intră cuțitul în oase. Așa s-a întâmplat și cu atentatul de la „Colectiv”, pentru că, după părerea mea, a fost un atentat, iar dezvăluirile făcute ulterior în presă conduc către această concluzie.
România devine o organizație teroristă, pentru că unii distrug, iar ceilalți aprobă fapta, prin tăcere. Aproape nimeni nu investește în această țară, iar cine reușește să pună cumva umărul la neprăbușirea acestei nații este, imediat, fugărit prin tribunale. Vilele se înmulțesc, iar pe trotoare nu mai ai loc să calci, de atâtea mașini de fițe. Toate aceste „amănunte” se leagă între ele și converg într-un rău generalizat, pentru că ne interesează doar tot ce e ieftin, perisabil.
Îmi amintesc, instantaneu, de cazul jucătorului Ștefan Vrăbioru, care s-a prăbușit pe teren, în minutul 68 al meciului Rapid-Astra. Sărmanul s-a prăpădit în drum spre spital, din pricina unei hemoragii interne. În raport se arăta, stupefiant:„ Salvarea era dotată, corespunzător, cu targă”. Țin să amintesc faptul că nenorocirea cu pricina se petrecea în anul 1999. Noi am rămas la același nivel, iar România este dotată „corespunzător” cu sicrie.
Teoretic, se pune întrebarea, cam ce am avea de făcut. E mult de vorbit și probabil că soluțiile nu apar în urma unor editoriale, simpozioane și nici chiar după anumite întâlniri cu autoritățile statului. Oficialitățile sunt ceva vremelnic, vin, pleacă… Totul ține de mentalitate. Prin asta, se înțelege să începem să mai și construim, nu doar să dărâmăm. Bani sunt. Dar la fel de multă lene ne paște… Și mai e ceva, poate cel mai grav lucru care ni se poate întâmpla. Există o epidemie de cinism, al cărei focar a fost, poate, declanșat de Silviu Brucan, care vorbea, în 1991, despre greviștii foamei:„ Cum să vorbești cu niște oameni care n-au mâncat?” . Vremurile au trecut, dar… „prințipurile” echității capitaliste au rămas aceleași.