Ziua Națională în an centenar. Marea Adunare Națională de la Alba Iulia, 1 decembrie 1918
Ziua Națională în an centenar! Ziua Națională cu numărul 100! Mândri trebuie să fim cei care suntem contemporani cu această mare sărbătoare a neamului nostru românesc, în ciuda disensiunilor grave care „sapă” la temelia unității românilor în aceste zile. Știm toți ce s-a întâmplat la 1 decembrie 1918. Cine se numește român și nu știe, să pună mâna neîntârzâiat pe carte și să știe!
Pe scurt, anul 1918 se conturează în istoria românilor prin:
Ce s-a întâmplat efectiv pe 1 decembrie 1918? Să ne întoarcem în timp și, cu ajutorul ziarelor vremii să deslușim ziua cea mai importantă din istoria României. În primul rând de ce Alba Iulia? Consiliul Național Român Central, cu sediul la Arad, alesese Alba Iulia pentru marea adunare a reprezentanților neamului românesc din toate regiunile noastre istorice din două motive… istorice: Alba Iulia a fost capitala hotărâtă de Mihai Viteazul în timpul scurt al primei uniri a celor trei principate, Muntenia, Moldova și Transilvania, decretată prin hrisov domnesc la 27 mai 1600, în care marele domnitor se intitula „Voievod și domn a toată Țara Românească și al Ardealului și al Țării Moldovei”.
Celălalt motiv a fost legat de un evenimet tragic în istoria românilor: la 28 februarie 1785, pe pe Dealul Furcilor din Alba Iulia, Horia și Cloșca erau trași pe roată, cea mai barbară pedeapsă din codul penal austriac, în urma răscoalei pe care o conduseseră în 1784. Au fost obligați atunci de autorități 2.515 săteni din regiunile răzvrătite să asiste la supliciul celor doi.
În noaptea și în zorii zilei de 1 decembrie 1918 râuri, râuri de oameni de toate stările sociale se învolburau spre Alba Iulia pe toate drumurile ce duceau la cetate. Din toate colțurile ținuturilor românești, soseau poporeni cu trenul, cu căruţa, călare pe cal, pe jos, îmbrăcați toți ca unul, în straie tradiționale de sărbătoare, cu o mare de steaguri tricolore în mâini, cântând din rărunchi imnuri patriotice, plini de entuziasm nemaivăzut și bucurie deplină.
Ziarul „Universul” anunța inițial 150.000 de persoane prezente la Alba Iulia, dar a doua zi revenea la „1.228 de delegaţi oficiali, reprezentând toate cele 130 de cercuri electorale din cele 27 de comitate româneşti, dintre care 100.000 de săteni și ceilalți intelectuali, cu conducătorii lor sfătoși și cu prelații în frunte” (Universul, București, numărul 25, 7 decembrie 1918).
Au fost la Alba Iulia pe 1 decembrie 1918 „țărani, militari, elevi, studenți, profesori, doctori, preoți, reprezentanți ai societăţilor culturale româneşti, ai şcolilor medii, liceelor, institutelor pedagogice și Universităților, ai reuniunilor de meseriaşi, ai structurilor militare şi ai tinerimii universitare. Toate păturile sociale, toate interesele şi toate ramurile de activitate românească erau reprezentate. Dar pe lângă delegaţii oficiali, ceea ce dădea Adunării înfăţişarea unui mare plebiscit popular era afluenţa poporului” (Izbânda, București, numărul 44, 4 decembrie 1918).
„Spectacol simbolic şi instructiv: mulţimea imensă urcă drumul spre Cetăţuie printre şirurile de ţărani români înveşmântaţi în sumanele de pătură albă şi cu căciulile oştenilor lui Mihai Viteazul. Pe porţile Cetăţuii, despuiate de pajurile nemţeşti, fâlfâie Tricolorul român. Poporul trece pe sub poarta lui Mihai Viteazul şi se adună pe Câmpul lui Horea. De pe opt tribune, cuvântătorii explică poporului măreţia vremurilor pe care le trăiesc. În acest timp, în sala Cazinei militare (n.a. – Clubul Militar din Alba Iulia), delegaţii ţin adunarea. Pe podium, între steagurile tuturor naţiunilor aliate, care au contribuit cu sacrificiile lor de sânge la desăvârşirea acestui act măreţ, iau loc fruntaşii vieţii politice şi intelectuale a românilor şi delegaţii Bucovinei şi Basarabiei, care au ţinut să aducă salutul ţărilor surori, intrate mai dinainte în marea familie a statului român. Într-o atmosferă înălţătoare, în mijlocul aprobărilor unanime şi a unui entuziasm fără margini, Vasile Goldiş, cel care a redactat textul Rezoluţiei Unirii, aduce la cunoştinţa poporului conţinutul documentului” („Foaia Sibiului”, numărul 2, 8 decembrie 1918)
„Marea Adunare de la Alba-Iulia proclamă dreptul inalienabil al naţiunii române la întreg Banatul, cuprins între Mureş, Tisa şi Dunăre. Adunarea naţională a tuturor românilor salută pe fraţii lor din Bucovina, scăpaţi din jugul monarhiei austro-ungare, pe naţiunile eliberate – cehoslovacă, austro-germană, iugoslavă, polonă şi ruteană -, se închină cu smerenie înaintea acelor bravi români care şi-au vărsat sângele în acest război pentru libertatea şi unitatea naţiunii române şi exprimă mulţumirea şi admiraţia sa tuturor puterilor aliate care, prin luptele purtate împotriva duşmanului, au scăpat civilizaţia din ghearele barbariei. Necurmat această ţară a arătat ce poate o naţiune când vrea. Şi ea a voit. Ea a dat, deşi încătuşată atâta amar de vreme, numeroase dovezi de destoinicie politică şi culturală şi naţională. Această Unire a tuturor românilor în politică, în cugete şi simţiri, este cel mai mare act în viaţa nemului românesc! La ceasurile 12 din ziua de 1 decembrie, prin votarea unanimă a rezoluţiei, Unirea Transilvaniei cu România era săvârşită!” („Viitorul”, București, numărul 23, 4 decembrie 1918)
Unirea Transilvaniei cu România la 1 decembrie 1918 încheia apoteotic procesul de făurire a statului național unitar român, început în 1859 cu Mica Unire, dar atât de importantă, a Țării Românești cu Moldova, continuat cu unirea Dobrogei cu Principatele Unite Române în 1878, apoi a unirea Basarabiei, martie 1918, și a Bucovinei, noiembrie 1918, cu patria-mamă, România.