Deşi Securitatea a ascuns povestea, ea s-a propagat, iar noi rememorăm clipele care au pus pe jar micuţa comună Frecăţei.
În Insula Mare a Brăilei, unde în serile de vară soarele de bronz varsă un fel de lavă peste apele Dunării, la miazăzi de Tulcea, se află comuna Frecăţei, un loc liniştit, cu oameni gospodari, dar iubitori de ţuică şi de poveşti pescăreşti. În liniştea care tăvălea cotidianul în uitarea istoriei avea să se petreacă miracolul ferestrei spre lumea subpământeană. Eroul este tânărul Pritoacă, fiul unor amărâţi care-şi duceau traiul dincolo de barăcile pescarilor, într-o hrubă pe care urcau timide buruienile toropite de căldura teribilă. Din pricina secetei, pentru Pritoacă şi ai săi, apa de băut, de spălat sau pentru puţinele animale de lângă casă era o mare problemă.
După multe încercări de a săpa o fântână, până la urmă munca tânărului şi a puţinilor vecini veniţi să-l ajute părea să dea roade. Începuseră să-şi strângă uneltele, discutau de una, de alta, când, din adâncul fântânii, au început să se audă strigăte de disperare transformate în câteva secunde în urlete. Şi-au dat seama că un lucrător rămăsese în fântână şi l-au scos imediat. Îl chema Şampion, era celebru în sat şi copiii îi strigau în batjocură: „Şampioane, tu nu eşti treaz decât atuncea când eşti beat!” Imediat s-a constatat că, întâmplător, Şampion era treaz, dar avea ochii holbaţi de groază şi se afla sub o puternică stare de panică. L-au stropit cu apă şi l-au controlat dacă are răni sau a fost muşcat de ceva, dar nu au observat nimic suspect.
Pritoacă a cerut să fie legat cu o frânghie şi, cu inima parcă plină cu praf de puşcă, a coborât în puţ. Au urmat minute grele de aşteptare, când tânărul nu scotea niciun sunet. Deodată, a strigat să fie tras afară. Tremurând ca varga, a spus: „N-o să mă credeţi, puteţi coborî, nu e niciun pericol imediat, dar să nu vă apropiaţi prea mult de margine! Nu ştiu ce e acolo!”.
Pentru că nu punea strop de alcool în gură şi nu mânca deloc carne, nici măcar peşte, Pritoacă era considerat ciudatul satului, în care toată lumea, de la copii la bătrâni, era sclava desfătărilor lui Bachus şi a saramurii cu mămăligă şi usturoi din belşug. Culmea, Pritoacă era îndrăgostit lulea de doctoriţa Luluţa Isabelle, vestită în mahala taman datorită faptului că era una dintre cele mai petrecăreţe femei. Taică’su, primarul Temistocle (zis „Temisticle”), îi aruncase o pisică moartă în budana cu vin, poate aşa s-o lăsa nefericita de chefuit – acest amănunt va conta mai târziu. Îngrijorată, Luluţa a coborât ea însăşi în fântână, dar a ieşit imediat tulburată, închinându-se şi spunând rugăciuni.
Ce se întâmplase? În urma afundării şi alunecării tubului şi fundului fântânii se realizase o prăbuşire a peretelui de pietriş pe porţiunea de 60-70 de centimetri, nu spre interior, ci spre exteriorul lăcaşului unde fusese tubul, lăsând la iveală un intrând ce părea nemărginit atât în sus, cât şi în jos, atât înspre dreapta, cât şi înspre stânga, cum priveai prin spărtura de nisip. Spaţiul părea infinit şi luminat într-o nuanţă de roşu indescriptibil, asemănător cumva cu roşul soarelui ce apune în miezul verii. „Din acest hău venea o muzică, un zgomot şuierător, înfricoşător, ce-ţi ridica părul în cap”, a povestit Luluţa.
La faţa locului au apărut preotul, miliţianul şi primarul „Temisticle”. După ce preotul Pişcuroiu şi-a scos sutana şi a coborât împreună cu primarul, lucrurile au luat o altă turnură. Popa a declarat irevocabil că „este lucrarea Diavolului”, iar primarul a decretat că „fântâna trebuie astupată, iar situaţia, imediat raportată la judeţ”.
Spre miezul nopţii, când oamenii se împrăştiaseră pe la casele lor, iar Pritoacă şi Luluţa încă nu-şi reveniseră după şoc, a urmat a doua surpriză. La poarta casei Luluţei Isabelle a apărut o maşină neagră din care au ieşit doi domni îmbrăcaţi în costume negre, fără cravate, cu pălării şi cu părul lung, curgându-le pe lângă urechi, asemănători cu evreii ultraortodocşi pe care îi vedem la tv. Cei doi l-au convins pe Pritoacă de faptul că interese sus-puse cer astuparea fântânii şi i-au oferit un plic cu bani, drept despăgubire. Unul dintre străini a vorbit ceva indescriptibil la un aparat bizar (nu existau telefoane mobile pe vremea aceea!), şi imediat a apărut o autobetonieră imensă, în cabina căreia erau doi muncitori în combinezoane negre. Imediat ce au astupat gaura, atât maşina neagră, cât şi betoniera s-au făcut nevăzute, iar Pritoacă şi Luluţa au constatat cu stupoare că banii din plic se prefăcuseră în… praf! Inutil să vă mai spunem că, deşi ageră la minte, Luluţa notase numerele de înmatriculare ale maşinilor, a doua zi s-a dovedit că acestea nu erau puse în circulaţie.
Ce a urmat a fost demn de „Cascadorii râsului”. Pentru prima oară în viaţă, Pritoacă a băut şi a dat de pisica moartă pusă de tatăl Luluţei, iar acum ţipa cât îl ţineau bojocii „Pisicuţo, pisicuţo, mai dă-mi o picătură”, aşa de tare îl năucise întâlnirea cu vizitatorii care parcă intraseră brusc… în pământ.
Dimineaţa a venit Securitatea şi a început tămbălăul. Luluţa încerca să-i descrie pe oamenii în negru, iar „organele” bănuiau că e vorba despre o conspiraţie internaţională. „Nu, maică, ăia nu erau evrei! Arătau mai mult ca un fel de jidani…”, se tânguia femeia. Departe gândul de a specula nuanţe rasiste, dar v-am oferit o mostră de umor involuntar, neaoş. Numai că, dincolo de fizionomiile lor, personajele dubioase n-aveau legătură cu evreii ultraortodocşi, ci păreau entităţi sosite dintr-o altă lume. Nici azi nu se ştie cine i-a chemat, de unde veneau, la ce aparate au vorbit şi cu cine, cum au dispărut într-o secundă pe sub coapsele de oţel ale podului ce lega strada casei Luluţei de restul comunei şi mai ales ce au găsit fântânarii atât de înfricoşător. Un lucru e cert: la Frecăţei există o poartă către lumea subterană, necunoscută nouă şi plină de mister.