Clovnul Siminică a fost Regele circului românesc şi, mai presus de toate, un artist desăvârşit, carismatic. Pe numele său adevărat Simion Avram, „Siminică” a pierdut lupta cu boala și s-a stins la vârsta de 81 de ani. Retras din lumina reflectoarelor, alături de soţia sa, Doina, cel mai cunoscut comic al nostru a rămas o fântână de bucurie, care era extrem de încântat atunci când oamenii îi treceau pragul.
O „enciclopedie ambulantă” şi un monument de prietenie, astfel încât o discuţie „planificată” pentru 30 de minute se transformă într-o vizită de trei ore, presărată cu momente emoţionante. Undeva, într-un bloc din apropierea Aleii Circului – nici nu se putea altfel! – din Bucureşti, un artist care iubeşte, sincer şi neinteresat, un poet al umorului și-a deschis tolba amintirilor… Revista Taifasuri a publicat un interviu tulburător cu regretatul ARTIST…
– Ce mai faceţi, maestre Simion Avram, alias „Siminică”?
– Vă mulţumesc că aţi venit să mă vedeţi. Mă rog la Dumnezeu să-mi ia durerile şi suferinţele. Durerile mă chinuie…
– De mai mulţi ani trăiţi retras, departe de tăvălugul mass-media. Cine vă sprijină?
– Soţia, pentru care mă rog la Dumnezeu s-o ţină sănătoasă şi să aibă putere să mă care prin casă, pentru că singur nu mai pot merge. Eu nu mai pot ajuta pe nimeni, pentru că nu mai am putere!
– Pentru cei mai tineri cititori amintim că sunteţi considerat cel mai reprezentativ comic al circului românesc. Cum e să bucuri milioane de copii?
– Este o fericire mare, mare de tot! Începând cu vârsta de 7 ani am avut satisfacţii profesionale. Atât, pentru că, din punct de vedere financiar, lucrurile au stat diferit.
– Cu ce aţi rămas după o asemenea carieră prodigioasă?
– Cu foarte multă mulţumire. Întotdeauna mi-am adorat publicul. Îl iubesc mult şi în momentul de faţă. Dar înainte nu precupeţeam niciun efort. Din momentul în care intram în manej îmi plăcea să văd că oamenii râd mult, mult de tot, iar aplauzele mă făceau enorm de fericit. Asta e satisfacţia sufletească! Practic, ofeream tot ce e dincolo de limita normalului, pentru că, dacă intram în fiecare număr şi parodiam, parcă făceam figuri mai bune decât ale titularilor numerelor respective. Eu munceam dublu, cu piruete, cu tsukahara, figuri pe care le făceam pe sus, ca să râdă lumea. Şi stârneam furtuni de aplauze!
– Celebritatea v-a ajutat în viaţa de dincolo de scenă?
– Da. Când mergeam pe stradă lumea mă oprea, iar unii mă şi aplaudau. Îmi aduc aminte că, aflat în turneu în Uniunea Sovietică, stăteam mai mult în hotel, că se adunau oamenii de parcă eram urs şi îmi cereau autografe. Numai la masă ieşeam. Aveam mania developării filmelor, şi toţi artiştii veneau la mine să le developez filme. În rest, bifam mereu câte două spectacole pe zi şi, dacă facem calculul la câte locuri aveau circurile pe atunci, între 3.000 şi 5.000, am făcut să râdă, bine de tot, milioane de spectatori. Şi aveam o satisfacţie teribilă! Iar când simţeam că nu-mi iese câte o mică figură, mergeam afară şi mă dădeam cu capul de obloane.
Apoi îmi ieşea, pentru că îmi dădeam seama imediat. După ce mă durea capul tare ştiam ce am greşit. Vorbesc despre salturile pe care le executam, că am fost şi săltător, şi echilibrist. Uneori, mă întindeam şi făceam o „cascadă leşinată”, cum se spune, ca să fac lumea să râdă. Plus piruete sau „şuruburi”, cum se zice în limbajul sportiv.
– Am citit că v-aţi născut într-o cuşcă a leilor. Cum se vede viaţa prin ochii unui animal de pradă?
– Cam aşa este. Mama avea deja doi copii şi urma al treilea, adică eu. Când mama căuta o gazdă, oamenii o întrebau dacă are copii şi, când aflau că are, n-o mai primeau, gândindu-se că aceştia fac stricăciuni prin curţi. Patronului circului la care lucra mama, Bercuini, i s-a făcut milă de ea şi, când a murit un leu, a îmbrăcat cuşca în carton şi i-a dat-o ei. Apoi au apucat-o durerile facerii şi au dus-o la Spitalul de Copii, unde m-am născut eu. Apoi m-a crescut în cuşca leului! Circul era pe lângă Arcul de Triumf, şi pe vremea aceea acolo era marginea Bucureştiului.
Vreo trei ani am stat în acea zonă, pentru că ulterior se născuse şi sora mea. M-am înălţat de mic printre gradenele pe care stătea lumea şi privea spectacolul. Aruncau oamenii seminţe peste noi… Bercuini avea şi nişte maimuţe, pe care le ţinea afară, legate de ţăruşi. Mama mi-a povestit că sora mea mergea de-a buşilea şi că o maimuţă a apucat-o, a luat-o în braţe şi nu i-a mai dat drumul. Mama a început să plângă, pentru că nu putea scoate copilul de acolo. Patronul a venit şi a salvat-o cu greu. Până la 4 ani eu nu am mers în picioare şi nici nu am vorbit. Cu chiu cu vai, mama a găsit o proprietăreasă, undeva pe Strada Comarnic. Îmi aduc aminte că era o curte lungă, în care şedeam noi, copiii. Într-o zi, m-am sculat în picioare, am luat-o la fugă şi am dat cu capul în gard. Apoi m-am ridicat şi am început să vorbesc şi să merg!
– Şi ce s-a întâmplat după aceea?
– Mama spunea că e o minune de la Dumnezeu. De atunci a început să mă înveţe un fel de contorsionism, yoga, pentru că noi suntem, din stră-străbunici, o familie de circari. Nu-mi mai amintesc aşa de bine ce făcea cu mine, dar la 7 ani mi-a creat un număr de contorsionism bărbătesc, cu care, copil fiind, am avut un uriaş succes, şi pe unde mergeam eu strângeam cea mai mare chetă. După fiecare număr artiştii se duceau cu o farfurie în faţa publicului. Îmi aduc aminte că aveam o cămaşă albă, bufantă, din satin, băgată în pantaloni.
Nu mai încăpeau banii în farfuria aceea, aşa că lumea îmi băga banii în sân. Şi se umplea cămaşa cu bani! Pe vremea aceea a început şi sora mea să crească, iar mama i-a creat şi ei un număr de contorsionism, cu figuri foarte grele. La vârsta de 7 ani puteam amândoi să stăm în mâini. Apoi am început să lucrez şi cu sora mea. Eram un fel de copii-minune, așa ne prezentau la spectacole. Am început să învăţ şi călărie, am făcut de toate…
– Ce este frica pentru un artist de circ? Dar pentru un comic?
– Nu trebuie să simtă frica. Dacă îi este frică nu poate merge înainte. Frica înseamnă să te legi cu frânghii. Dar când ai cordon de siguranţă, te învârteşti de 20 de ori, pentru că te ţine ăla. Dacă eşti fricos, nu poţi să te urci nici până sus în cupolă. În ceea ce-i priveşte pe comici, aceştia sunt de două feluri. Cei cu nasurile vopsite, bufonii şi clovnii albi, care sunt mai deştepţi. Acesta din urmă e tipul lui „August Prostul”.
– Cât a contat şcoala în ascensiunea dumneavoastră?
– Mie nu prea îmi plăcea şcoala. Eram zburdalnic, nu-mi plăcea să stau acolo pe scaun, ci să mă antrenez toată ziua. Făceam salturi şi pe stradă! Am fost vreo doi ani la cursuri şi eram foarte bun, dar nu-mi plăcea. Când mă scotea la tablă scriam tabla înmulţirii, şi copiii spuneau că ei nu învăţaseră asta la şcoală. Tatăl meu mă pregătea acasă, înainte să merg la cursuri, şi ştiam alfabetul dinainte. Dacă aş fi stat în clasă n-aş fi putut să-mi continuu meseria.
– Ştim că în artă funcţiona cenzura. Cum au stat lucrurile, din acest punct de vedere, în lumea circului?
– Şi eu am fost cenzurat! Mai ales la Circul de Stat, mi se spunea „Siminică, ai grijă ce vorbeşti!”. Eu făceam şi comedie vorbită. Făcusem un număr în care băieţii intrau cu o ladă mare în care aveam recuzita de lucru. Noi ne dădeam bine pe lângă prezentator, care juca rolul directorului de circ, şi îl rugam să ne angajeze. Aveam o scândură pe un umăr și trebuia să mă urc pe lada înaltă cam de 1,30 metri, în care erau recuzite şi pe care le scoteam ca să-i demonstrăm „directorului” că trebuie să ne angajeze. Şi mă urcam pe ladă, cântând: „Foaie verde de-o lipană, de-o lipană, de-o lipană/ M-a făcut muica olteană, oltean mândru şi voinic”. Şi când spuneam „oltean mândru şi voinic”, făceam o cascadă. Mă aruncam de pe lada aia şi mă prăbuşeam.
Ei bine, nu aveam voie să spun chestia aceea cu oltenii, pentru că mi se reproşa că bat apropouri la Ceauşescu. În acea vreme, oamenii stăteau în sală cu pături la picioare, din pricina frigului. Eu aveam un număr în care mă udam cu apă. La un moment dat, îmi cădea găleata în cap şi, când terminam numărul, în manej se afla partenerul meu, căruia îi spuneam: „Nu-i aşa că n-avem voie să spunem că e frig? N-avem voie!?”. Regizorul mă certa, zicându-mi că n-am voie să zic aşa ceva! Mai făceam încă o parodie, acţiunea desfăşurându-se la restaurant. Eu eram chelnerul. Veneam şi trânteam un ciolan pe masă, încercând să-l tai cu bomfaierul şi spuneam: „Papa bun, papa bun!”. Şi atunci parodiam, pentru că… nu era „papa” în magazine. Dădeam din gură şi nu-mi era frică. Îmi spuneau colegii când ieşeam afară: „Siminică, vezi că vin ăştia şi te leagă!”.
– Înainte de 1989, aţi cochetat cu viaţa mondenă?
– Dacă m-am distrat? Nu. N-am avut timp. Mă chemau să facem spectacole în baruri, la chermeze sau de Anul Nou. Ne trimiteau peste tot. Noi lucram în vreo zece locuri şi făceam câte două comedii. De Anul Nou dădeam noroc cu degetul cu colegul meu şi ne spuneam: „Hai noroc, să fim sănătoşi!”. N-am avut timp de distracţii. E drept, când aveam vreo 16 ani îmi plăcea foarte mult să dansez, să mă duc la baluri. Duminica aveam trei spectacole, sâmbăta, două şi abia aşteptam să se termine reprezentaţiile şi să mergem să dansăm.
– Sora dumneavoastră, Elena, s-a prăpădit în urma unui tragic accident, în timpul unui spectacol la Râmnicu-Vâlcea. Aţi simţit că vă ajută cineva de Sus?
– Adevărul este că eu nu am făcut niciodată acel număr şi nici pe ea n-am lăsat-o să-l facă. Era foarte periculos din pricina aparaturii. Ghetele aveau nişte butoane şi mai era un ax care se învârtea, iar Elena trebuia să-i dea drumul şi să execute un looping. Sora mea lucra pe o semilună, pe trapez, urma o placă şi trebuia să facă pe aceasta contorsionism. Trebuia să pună mâinile pe axul care se înţepenea, ca să facă gigantice la înălţime. Ea a uitat să mai apese butoanele acelea şi şi-a dat drumul în gol. Când a ajuns în poziţia orizontală şi-a rupt mâna, picioarele şi a rămas agăţată. Apoi, exact când s-a dus spre orchestră, s-au rupt butonii. Ea a căzut cu capul într-o piatră şi a murit pe loc! Eu îi spusesem că nu vreau să facă acest număr, dar mama a insistat, i-a făcut două aparate pe care i le-am tăiat cu bonfaierul.
– Şi cum s-a ajuns aici?
– În 1956 eram cu sora mea în Bulgaria. Ea se măritase cu Sandi Bernea, care avea circul „Bernea”, cel mai mare şi mai elegant din ţară. Sandi era mai şmecheros, deşi mi-a fost maestru. S-a dat pe lângă ea şi a luat-o de „nevastă”, dar n-au fost căsătoriţi legitim. Sandi Bernea i-a făcut aparatul, a lucrat cu el câteva luni, dar s-a întâmplat ce s-a întâmplat.
Timpul a trecut… iar în acel moment eu eram pe lângă Constanţa cu o trupă de circ. Citeam şi m-a prins somnul. Am auzit-o pe mama ţipând, că primise telegramă, şi că a murit sora mea. Aşa că am plecat la Râmnicu-Vâlcea. Aici, în Bucureşti, la Gara de Nord, lumea vorbea despre fata care murise. Abia atunci am realizat că se prăpădise, pentru că mie nu-mi venea să cred.
Am pornit spre Vâlcea, şi în tot vagonul se discuta numai despre asta. Eu a trebuit să-l opresc pe tata, care voia să se arunce din tren şi să se omoare. La Vâlcea au ţinut-o pe Elena vreo trei zile în manej, pentru că lumea tot colinda pe acolo. La biserică s-a spart geamul… Şi am înmormântat-o. Apoi m-am angajat la Circul de Stat. Probabil că li s-a făcut milă, că nu eram bine văzut. După șase luni, mama a visat că soră-mea vrea să vină la Bucureşti. Şi atunci i-am dat bani şi a mutat-o într-un mormânt aici. A fost greu, pentru că nu era voie să o scoată de acolo.
– Vă rugăm să ne povestiţi o întâmplare care v-a marcat cariera.
– Cum am spus, după moartea surorii mele am rămas la Circul de Stat. Eram bun ca zburător, făceam comedie şi mai aveam un număr excentric. Am avut un elev, în vârstă de vreo 10 ani. Era talentat. Urma să plec în URSS, dar eu am vrut să-l iau şi pe băiat, pentru că era foarte bun şi aveam o mare responsabilitate faţă de părinţii săi. Fără el nu voiam să merg, fiindcă doream să-l învăţ meserie. Directorul de atunci m-a avertizat că o să-mi pară rău, dar i-am spus că voi demisiona. Cât timp existau circuri particulare, mie nu-mi era frică de nimic! După un an s-au dat examene de atestare. Până atunci, artiştii nu erau atestaţi. Dacă erai bun, primeai banu’! S-a dat un decret, că trebuie să dăm examene. Nici nu ştiu ce nu le-am făcut la examenul acela! „Ajunge!”, ziceau.
Eu spuneam: „Lasă, că mai ştiu…”. Făceam câte zece flotări în echilibru şi iar ieşeam afară. Ei bine, alţii, printre care şi unul cu partidul, au primit atestare, dar pe mine m-au trântit! Asta a fost cea mai mare durere a mea! M-am dus la Ministerul Culturii şi, cu chiu cu vai, am ajuns la ministru. Mi-a spus că n-au găsit de cuviinţă că sunt bun. Am pus mâna pe biroul său, m-am ridicat în echilibru şi el mi-a zis să mă opresc. Am stat în cap într-o scrumieră de pe birou şi, cum am pus picioarele pe masă, am făcut un salt şi, odată ajuns jos, am început să sar în cap!
I-am spus: „Asta trebuie să facă un acrobat ca să fie atestat, dacă dumneavoastră nu vă pricepeţi!”. El apăsa, acolo, pe butoane. Era îmbujorat tot! În mine începuse nebunia şi îmi venea să sar cu tot cu el de la etajul II, să murim împreună! Era viaţa mea! Cum să-mi iei dreptul la muncă? Unde mai pui că, dacă te prindea cineva pe vremea aia fără atestat, te băga la puşcărie!
– Şi aţi sărit cu el de la etaj?
– Nu. M-au luat doi inşi şi m-au legat cu mâinile la spate. Când le-am spus că sunt acrobat, m-au eliberat. Mi-au dat şi un şut în fund, dar abia pe urmă au început chinurile. Nu mai aveam voie să lucrez nicăieri. Eu îmi doream să muncesc în restaurante, în baruri, ca să iau şi eu un ban, că făceam inclusiv piramide pe mese. Am încercat să mă angajez oriunde, dar parcă îşi dădeau telefoane unii altora: „Dom’le, nu-l angajaţi pe ăsta, că a refuzat Uniunea Sovietică!”.
– Ce aţi făcut?
– M-am dus în Gara Obor şi am descărcat, de unul singur, un vagon de cherestea, pentru că nu mai aveam din ce trăi. La circ depusesem cerere să intru recuziter, grăjdar, orice, numai să mă ia şi pe mine. Nimic, deşi se schimbase directorul. După mult chin m-au angajat ca recuziter. Stăteam în spate, nu mai eram acelaşi Siminică…
– Aţi fost disident?
– În 1953 a avut loc Festivalul Mondial al Tineretului. Cei de la Ministerul Culturii au ţinut o şedinţă la Circul lui Krateyl, în care ni s-a spus să avem grijă cum vorbim cu tinerii din punct de vedere politic. Eram vreo 40 de persoane, şi cu toţii am strigat: „Vrem circ de stat!”. Krateyl, care avea două circuri, unul în Bucureşti şi unul care colinda în provincie, a adunat o parte dintre artişti şi ne-a angajat, şi pe mine, şi pe sora mea, şi ne-a trimis în Bulgaria. De la stat mi-am dat demisia de vreo opt ori, că nu-mi plăcea cu tovarăşi şi cu şedinţe, ci îmi convenea să lucrez la particular. Însă ca atmosferă era mai frumos la stat, cu orchestră mare, cu reflectoare etc.
– Cornel Nistorescu v-a numit „Dumnezeul circului”. Dumnezeu parodiază şi în zilele noastre?
– Dumnezeu parodiază atunci când vrea, dar parodia asta e cam cu dus şi întors. Eu am o foarte mare credinţă în Dumnezeu şi, când parodiază, mă rog să mă parodieze pe mine. Să fiu sănătos. Să ne dea sănătate şi să ia durerile din sufletele noastre. Asta înţeleg eu prin parodia lui Dumnezeu, ca oamenii să se bucure de ceea ce ne dă El nouă.
– În afară de Bulgaria, unde aţi mai performat?
– E mult de povestit. După câte mi-au făcut mie ăştia mă săturasem, că numai piedici îmi puneau. Când trebuia să plec într-o ţară străină ziceau: „Nu-i daţi drumul, că fuge”. Eram la Circul de Stat, şi Mircea Avram era director. Trebuia să ne dăm în spectacol în Grecia, dar nu-mi ieşea paşaportul. Patronul grec vizionase programul împreună cu mine. Eu aveam două numere personale şi făceam comedie tot show-ul. Intram de 12 ori în manej. Ei bine, programul a „plecat”, la fel toţi colegii, numai eu, nu! Când i-a văzut, patronul a întrebat: „Unde e Siminică?”. A dat telefon la Bucureşti şi a spus că-i trimite pe toţi acasă dacă nu vin eu. M-a chemat Avram şi mi-a spus că vor grecii să merg neapărat acolo, dar eu i-am răspuns: „Nu mă trimiteţi, că fug!”. A zis că-s nebun şi, până la urmă, forţat, a trebuit să merg. Era cu noi şi un general care ne supraveghea şi care lua diurnă de șapte ori mai mare ca noi, iar noi primeam cam zece dolari. Pe mine mă păzea cel mai mult. Fiecare trebuia să fie, pe rând, ofiţeri de serviciu, iar eu le spuneam colegilor că fac numai eu munca asta, pentru zece drahme. Zece zile a durat asta! Iar generalul stătea lângă vagon şi ne păzea. L-am făcut „prost”! I-am zis: „Păi, dacă voiam, intram în grupul unora care manifestau şi ceream azil politic! Ce poţi să-mi faci? Pierzi timpul cu mine!”. Terci l-am făcut! Pe urmă am revenit în ţară şi le-am arătat că-s om cinstit. Ulterior am avut un contract în Franţa, de 400 de dolari pe zi, dar nu mi-a ieşit viza. Nici pentru SUA nu mi-au dat viză, dar nici eu nu doream să mă duc, că e prea departe.
– Aventura a continuat?
– M-am enervat şi, până la urmă, am primit viză pentru Cehoslovacia, unde am lucrat la Circul „Humberto”. Mă însurasem cu o cehoaică şi am o fată care are 47 de ani. Am spus că vreau să merg la nevastă-mea. La Praga scriau ziarele despre mine, şi în toate oraşele în care mergeam erau afişe cât peretele.
La Praga a venit la mine patronul de la „Maxim”, cel mai mare bar din Viena, ca să mă angajeze. Aveam două numere în program. Am semnat contractul pe loc, aveam asigurat hotelul şi 40 de dolari pe zi. Acum însă ne trebuia extinderea de viză pentru Austria. Am mers la Ambasada noastră, unde ni s-a spus că ne trebuie aprobare de la Bucureşti. Am trimis un prieten, pe Marian, care stătea cu mine la hotel, să rezolve situaţia.
Eu văzusem că ăsta tot meşterea ceva, cu un cuţitaş şi cu un cauciuc, dar… nu mi-a dat prin cap ce se va întâmpla. La un moment dat, a venit şi a spus că ne-a venit viza. Falsificase totul, ştampilă, semnătură, tot, dar eu nu ştiam. Imediat am plecat, pentru că întârziasem deja zece zile. Abia când am trecut graniţa mi-a dezvăluit nebunia! Nu mai puteam de frică! El mi-a spus: „Nu se întâmplă nimic, nea Siminică! Mergem în Austria!”. Acolo, altă nebunie, pentru că ăia ne înjurau şi voiau să le plătesc reclama fiindcă întârziasem.
Pe urmă mi-am adus aminte că Jean Richard, un mare actor care îşi făcuse circ, dorea să deschidă premiera cu mine. Nici în Franţa nu voiau să-mi dea drumul, dar a „rezolvat” Marian problema în acelaşi fel. La întoarcere, mă temeam rău de ce s-ar putea întâmpla, dar Marian mi-a spus: „Nea Siminică, eu aici rămân, nu mă mai întorc!”.
– Şi cum v-aţi descurcat?
– Ştiam că la un circ din Germania erau nişte artişti români, trupa Creţu. Rămăsesem iar fără bani şi am zis să lucrez cu ei, dar îmi era frică de povestea cu paşaportul. Până la urmă, m-am dus şi i-am dat telefon soţiei, care mi-a spus să cer azil politic la Nüremberg. Nemţii mi-au luat paşaportul, m-au fotografiat şi m-au amprentat. Parcă eram cel mai mare criminal!
M-au băgat într-o cameră cu patru inşi. Cerusem azil politic ca să mă duc în America. Acolo mâncam, dar pentru a primi hrană trebuia să munceşti, aşa că m-au pus să „ciupesc” iarba din curte. Aveam degetele amorţite. Apoi, mi-a venit rândul să spăl WC-uri şi mi-am zis: „Aici e puşcărie curată!”. Aşa că am refuzat şi am făcut greva foamei. N-am mâncat cinci zile!
Beam doar apă. În cameră, alţi români povesteau cum au fugit din ţară. Unul venise pe sub tren, altul cu locomotiva. Şi aşa mi-a trăsnit să fug înapoi în ţară! Când mi-au dat paşaportul, mi-a fost o frică teribilă. Am plecat cu trenul la Praga, pentru că mai aveam 200 de mărci şi cam atât costa biletul. Am deschis şi m-am urcat sus, printr-o uşiţă, deasupra toaletei. Mă opărisem de căldură ca să nu mă prindă ăia. Am tras pâsla peste mine ca să nu mă vadă. Apoi am auzit în ceheşte: „Este cineva acolo?”.
Un alt controlor a făcut o pauză şi a răspuns: „Nu e nimeni aici”. Dar ăla lovise cu barosul, iar când mi-a tras una în ţurloaie m-am strâmbat de durere. Am vrut să mă ascund în WC, însă când am ieşit şi am deschis capacul, tocmai controlorului i-am dat în cap. S-a speriat că eram negru ca dracu’ de funingine. I-am spus că-s român, că vorbesc ceha, i-am arătat cele 200 de mărci şi i-am spus că… nu ştiu ce e cu mine acolo. S-a dus în cabină, de unde mi-a adus o pereche de pantaloni şi o bluză, m-a îmbrăcat şi m-a băgat în cuşeta sa. Am crezut că vrea să mă dea pe mâna Poliţiei, aşa că am fugit în alt vagon, iar la prima staţie am coborât.
– Şi soţia cehă cum a reacţionat?
– Am ajuns la Plzeň, unde lucrasem cu un an înainte, la un circ. Semnul manejului, cu talaș, încă era acolo. Am început să plâng, m-am aşezat în genunchi şi am pupat pământul pentru că scăpasem de arestare! Am ajuns la nevastă-mea, care s-a speriat. Aici trebuie să fac o paranteză, a fost aproape cea mai mare biciclistă acrobată din lume, după o japoneză, dar eu m-am căsătorit cu ea din ambiţie. În fine…
„Prima nevastă cehă mă ruga să rămân, şi eu mă uitam cum plângea”
– Până la urmă, aţi reuşit să plecaţi…
– Înainte cu un an strânsesem bani să-mi cumpere cineva o maşină din Germania. Voiam să dorm în ea. I-am dat bani unui ceh, care mi-a achiziţionat un microbuz. M-am urcat în maşină, nevasta-mea mă ruga să rămân, şi eu mă uitam cum plângea. Am dat bătaie maşinii şi am plecat. La Praga era un circ de-al nostru şi m-am dus acolo. Imediat, chiar în seara aceea, băieţii m-au rugat să intru în program. Apoi m-am dus la Ambasada României şi am minţit că am pierdut paşaportul, pe care, de altfel, îl rupsesem şi-l arsesem. Când am intrat în program la Praga deja mă cunoştea lumea, pentru că mai lucrasem acolo. Dar am anunţat la Bucureşti unde sunt. Directorul mi-a spus că sunt angajat şi a dat ordin ca Circul de Stat să-mi facă paşaport. De data asta a ieşit în cinci zile. Am mai lucrat câteva zile şi am plecat.
– Aţi mai ieşit din ţară apoi?
– Da, în 1971. Am făcut o comedie puternică. Îl luasem cu mine pe Bibică, Mincu Gheorghe, campion naţional la haltere, un om cu o greutate de peste 140 de kilograme. I-am spus: „Copilul meu, din cuvântul meu nu ieşi! Dacă n-ai credinţă în ce spun eu şi în ceea ce trebuie să faci, o să fii o muhaia!”. L-am învăţat să stea în mâini şi am făcut o comedie care a devenit ţinta atracţiilor în Bulgaria. Jean Richard ne făcuse contracte, şi mie, şi lui Bibică. Mie îmi spunea „Simonici”. Fusesem curios să văd dacă îmi iese paşaportul pentru Bulgaria, dar n-a fost nicio problemă. Apoi am mai avut un turneu în Franţa: Marseille, Bordeaux, Paris, Toulouse. Au urmat patru sezoane de iarnă, în Germania, deşi acolo încă mi-era frică să merg din pricina poveştii cu paşaportul.
– Zâmbiţi foarte mult. Sunteţi fericit?
– Nu! Vă povestesc din amintirile mele foarte bune. Deşi, dacă vă vorbesc despre mine, cu bune şi cu rele, dacă ar fi scris cineva o carte despre mine ar fi de plâns şi de râs. Şi când mi-a fost foarte rău, tot zâmbeam.
– Cum priviţi societatea contemporană?
– Atât cât am putut ieşi afară, am văzut că lumea e cam supărată. Sigur că viaţa e grea. Din luna octombrie a anului trecut nu mai ies. Mă scotea soţia la aer, dar acum nu mai pot merge deloc.
– Dar circul românesc actual? Copiii de azi mai apreciază acest gen de spectacol?
– Aşa cum s-a spus întotdeauna, circul e nemuritor. Aşa am priceput eu şi aşa voi înţelege până voi închide ochii. Se spune că, atunci când omul e supărat, e bine „să-i dai pâine şi circ”. Nu-i aşa?
– Circul din viaţa socială se „execută” fără plasă?
– (râde) Cam…
– Umorul se schimbă odată cu anii?
– Cred că se schimbă, pentru că, vedeţi dumneavoastră, eu am o mare oftică: mă uit la politicienii ăştia… eu nu fac politică, dar aud expresia aceea, care mă roade: „Ce, bă, faci circ?”. Dom’le, să nu mai spună cuvântul ăsta politicienii una-două! Păi, circul este o artă! O muncă enormă dacă îl faci cu plăcere. Mai bine să schimbe expresia şi să-i spună bâlci. Că acolo, la bâlciuri, erau tot felul de şmecheri, de hoţi.
– Aveţi un succesor?
– Greu de spus. Pentru că un comic modern trebuie să facă absolut de toate: jonglerii, echilibristică, să stea în cap, într-o mână, să ştie să cânte, inclusiv la un instrument. Eu învăţasem să cânt şi la trompetă! Clovnul modern trebuie să parodieze şi, din acest motiv, trebuie să fie un extraordinar acrobat. Eu mă urcam şi săream de pe cal într-o piruetă, mă agăţam de coada lui şi lumea râdea. Cine sunt, astăzi, ăia care muncesc aşa de mult, care sunt multilaterali şi le fac pe toate? Nu ştiu dacă aţi văzut vreo comedie care să facă lumea să plângă şi apoi să râdă. Am făcut câteva, în care lumea plângea şi apoi râdea, iar la final erau aplauze puternice.
– Ne oferiţi un exemplu?
– „Vagabondul”. E povestea unui om amărât. Se auzeau sunete de sirene de poliţie, se deschidea perdeaua, iar eu eram vagabondul cu o valiză de paie. Nu era inspirat din Chaplin. Cădeam într-o cascadă, mă îmbrâncea poliţia, ajungeam în faţă şi mă ridicam în acordurile unei melodii melancolice. Ridicam capul şi mă uitam la lume. Alta, la care iarăşi plângea lumea, era povestea unui cerşetor. Puneam piciorul după cap şi altul îmi arunca un ban sau o bucată de pâine. Luam pâinea şi o mâncam, înfometat.
– Sunteţi un copil?
– Da, am rămas copilul lui Dumnezeu!
– Vă rugăm, spuneţi-ne o glumă despre… Siminică.
– Să ştiţi că glumele astea îmi veneau mai mult în manej. (Râde trist)
– Care este visul dumneavoastră neîmplinit?
– Cel neîmplinit este că o parte din familia mea, care a mai urmat, s-a lăsat de arta circului nostru. Am doi nepoţi care, deşi au fost jongleuri şi acrobaţi foarte buni, au abandonat circul şi s-au dus în Anglia. Sigur că mă doare că nu au continuat tradiţia noastră!
– Ce este nemărginirea?
– Eu voiam să fac tot mai mult. Dacă aş putea să zbor… să fiu în manej şi să zbor deasupra publicului. Asta e nemărginirea! Deşi spectatorii se aşteptau să intru după perdea, ca toţi artiştii, eu apăream de peste tot, inclusiv din înaltul cupolei!
Interviul a fost realizat de către Andrei Dicu pentru revista Taifasuri.
Născut la 31 octombrie 1936, Simion Avram provine dintr-o familie de artişti. Bunicul său era instrumentist în Orchestra Circului „Bercuini”, tatăl său cânta la trombon şi realiza pasaje comice, iar mama sa era „amazoană” (n.r. – acrobat călare) şi vânzătoare la casa de bilete. Încă de la vârsta de
5 ani, Siminică a preluat tradiţia familiei şi s-a pregătit pentru lumea circului. La 7 ani a debutat! Tot în acea perioadă a început să se antreneze, executând, alături de sora sa, Elena, diferite numere de acrobaţie. Pentru a-şi încropi materialele necesare, folosea pentru construirea unui dublu-trapez frânghia pentru rufe a mamei şi un ţăruş de fier găsit. Astfel, în scurt timp, Siminică şi sora sa au reuşit să execute în arenă, fără lonja de siguranţă, câteva numere de neuitat. Graţie succesului, cei doi deveniseră vedete în programul circurilor „Bernea”, „Antonio”, „Palladium”, „Franzini” şi „Krateyl”.
În 1954, Siminică a devenit angajat al Circului de Stat din Bucureşti, de unde a demisionat trei ani mai târziu, în urma unor divergenţe politice. Maestrul a suferit, de-a lungul carierei, nu mai puţin de opt fracturi la mâini şi la picioare, unul dintre cele mai grave accidente producându-se în timpul unui spectacol susţinut la Turnu Măgurele, când a căzut de la 12 metri înălţime din pricina unei rupturi a trapezului. În 1987, Siminică s-a pensionat, revenind însă în arena circului un an mai târziu, continuând să lucreze atât în ţară, cât şi în turnee în străinătate până în 1995.
– Maestre, depănaţi o amintire care l-a avut în centru pe marele iluzionist Iozefini.
– Într-un spectacol, Iozefini trebuia să intre de pe scări şi să spună o poezie: „Cu lumânarea, caut un răspuns la o întrebare”. Numai că s-a pomenit cu mine, fără să fiu în program şi fără ca el să ştie. Eu mă îmbrăcasem cu o pelerină, ţineam o lumânare şi îi răspundeam lui Iozefini: „Unde o fi, oare, arena veseliei…?”. Regizorul s-a mirat şi m-a felicitat pentru cât de bine intrasem în rol. Numai că Iozefini a primit bani pentru chestia asta, spre deosebire de mine. Păi, pe vremuri a vrut regizorul Gheorghe Vitanidis să facă un film despre viaţa mea, dar l-am întrebat ce bani îmi dă. Nimic. Satisfacţii profesionale am avut, dar din punct de vedere financiar, nimic!
– Aţi jucat şi alături de soţia dumneavoastră?
– Cu Doina m-am cunoscut în 1984, pe când ea făcea parte din corpul de balet şi aveam nevoie de o parteneră pentru un proiect pe care l-am jucat în turneul din Rusia. „Statuia” a fost o comedie, la care plângeau toţi şi pe care am făcut-o chiar cu nevastă-mea. Intram în manej vesel, cu o carte la subsuoară. Apărea o lumină obscură de parc, un soclu de statuie, şi eu mă duceam, mă uitam.
Era statuia lui Venus din Milo, care se desfăcea în bucăţi. Treceam pe lângă ea, că era frumoasă, mă duceam pe pista manejului şi deschideam cartea. Între timp venea Doina, care îmi este alături de 33 de ani, iar eu eram timid şi fugeam după soclul statuii. Apoi mergeam în spatele ei, o mângâiam, dar nu puneam mâna pe ea, deşi voiam s-o pup. Şi vedeam că vine partenerul ei, cu care avea întâlnire, aşa că mă ascundeam după postament.
Ea se întâlnea cu ăsta, dar eu devenisem gelos şi fugeam în spatele lui, de parcă voiam să-i dau în cap. Apoi mă mutam în partea cealaltă. Fugeam să nu mă prindă şi dărâmam statuia. Şi mă gândeam cum s-o aşez. Aşa că o puneam invers, cu capul în jos, cu sânii în sus şi apoi devenea chiar Siminică statuia. Aveam pe dedesubt o cămaşă lungă şi mă urcam eu pe postament. Până mă urcam, făceam câte o cascadă şi mai cădeam de pe postament. Tot timpul râdea lumea.
La finalul comediei eu rămâneam pe postament ca o statuie. Regizasem ca lumina să scadă, încet, încet, până îmi rămânea numai faţa luminată. Deci plânsul e la sfârşit. Se vedea cum îmi curg lacrimile din ochi şi apoi se stingea de tot lumina în circ. Săream de pe postament, rămâneam în mijlocul manejului şi spuneam: „Doamnelor, doamnă… vă rog”, pentru că vedeam în sală cum unii erau cu batistele şi plângeau. În Rusia, până şi copiii plângeau!
– Ce personaj din viaţa social-politică merită parodiat?
– Mai mulţi! Şi trebuie bine parodiaţi. L-aş parodia foarte bine pe preşedintele Klaus Iohannis! I-aş face o comedie la care să se râdă mult. Mi-aş pune contribuţia ca lumea să râdă bine şi, pe urmă, când oamenii ies afară, să mai comenteze, încă, pe stradă câteva sute de metri. Pentru că, într-adevăr, e o parodie adevărată, domnule!