Născută pe 23 august 1986, Andra a-nceput să scoată nasul în lumea showbizului prin 2000, la 14 ani şi, cu toate că talentul ei este indiscutabil, s-a chinuit ceva până să ajungă celebră. A bătut ţara cu trenul – la început, familia ei nu-şi permitea o maşină! -, a cântat până şi-n sate, ba chiar a fost într- o situaţie care azi pare incredibilă: a prestat în deschiderea concertelor André! Îndrăgita artistă, care azi împlineşte 29 de ani, are o mulţime de amintiri savuroase despre primii ei ani în lumea muzicii.
Îţi aduci aminte de prima ta cântare, de primul câştig?
Am debutat când aveam 7 ani, la un concurs de muzică populară, şi am câştigat un premiu care m-a luat prin surprindere. Când mi-au spus să revin pe scenă, credeam că fac mişto de mine. Atunci am câştigat şi primii mei bani. Nu-mi venea să cred! Ce-ai făcut cu ei? Am cumpărat cadouri pentru părinţii mei, pentru fraţii mei, pentru câteva rude dragi… Cum a fost adolescenţa ta, cum ai împăcat muzica, şcoala şi prietenii?
Mi-am petrecut-o pe drumuri, aveam turnee şi călătoream non-stop, cu toate manualele şi caietele după mine. Până la 7 ani, am mai avut ceva timp de joacă. După aceea, muzica a luat locul păpuşilor, asta e… Nu prea aveam prieteni, fiindcă eram foarte ocupată. De fapt, cei mai buni prieteni mi-au fost cei din familie, care mi-au înţeles visurile şi, în loc să-mi taie elanul, s-au încăpăţânat să creadă în mine şi să-mi deschidă drumurile.
Care au fost cele mai mari greutăţi de care te-ai lovit?
Pentru mine, începutul carierei e sinonim cu oboseala. Numai bucuria că publicul mă plăcea mă ţinea în poziţia drepţi, după nopţi întregi de mers cu trenul sau cu maşina, de colo-colo. Am petrecut multe zile în tren, scriindu-mi temele pe genunchi şi citind la lanternă, când se stricau becurile din vagon. Eram navetistă cu acte în regulă, trebuia să vin des de la Câmpia Turzii în Bucureşti, ştiu pe dinafară fiecare copac de pe ruta asta, fiecare semn de circulaţie, fiecare haltă şi macaz.
Deci, la început mergeai cu trenul… Nu aveau ai tăi maşină?
Prima mea maşină a fost trenul, da. Abia după un timp ne-am permis o maşină. Tata mergea cu mine prin toată ţara, la concerte, se ocupa de cât mai multe lucruri, ca să-mi lase mie timp să pun capul pe pernă.
Cum te descurcai cu cheltuielile?
Nu-mi ajungeau sumele câştigate pentru tot ce îmi propusesem, aşa că, uneori veneam cu bani de-acasă pentru a termina un proiect şi pentru a avea ce mânca. Am trecut prin emoţii mari, mă şi mir că nu m-au marcat vremurile când nu ştiam ce-mi aduce ziua următoare.